Alaric (Alarich sau Ulrich, în latină Alaricus) s-a născut în jurul anului în anul 370 în Dobrogea de astăzi, în preajma Deltei Dunării, fie în insula Peuce (dispărută azi, zona Babadagului), fie în castrul de la Platei Pegiae, vizigoții fiind atunci foederati ai romanilor (castrul se găsește pe teritorul actualei comune Dunavățu de Jos).

Prima apariție a lui Alaric pe scena politică a fost ca liderul unei trupe mixte de goți și popoare aliate care au invadat Tracia în 391, când au fost opriți de generalul roman jumătate vandal, Stilico. Aderând mai târziu în armata romană, și-a început cariera sub comanda gotului Gainas. În 394 Alaric a condus o forță gotă de 20.000 care l-a ajutat pe împăratul roman de răsărit, Teodosiu I, să-l învingă pe Arbogast, uzurpatorul franc, în bătălia de la Frigidus. În ciuda sacrificiului a aproximativ 10.000 de goți, Alaric a fost nemulțumit de recunoștința împăratului. Dezamăgit, a părăsit armata și a fost ales conducător al vizigoților în 395, mărșăluind spre Constantinopol până când a fost oprit de către forțele romane.

S-a mutat apoi spre sud în Grecia, unde a jefuit Pireul (portul Atenei) și a distrus Corintul, Megara, Argosul și Sparta. Ca răspuns al împăratul răsăritean Flavius Arcadius, Alaric a fost numit magister militum în Illyricum. În 401 Alaric a invadat Italia, dar a fost învins de către Stilicon la Pollentia (Pollenza modernă) pe 6 aprilie 402. O a doua invazie, de asemenea, s-a încheiat cu înfrângerea în bătălia de la Verona, deși Alaric a forțat Senatul roman să-i plătească o subvenție importantă. În timpul invaziei italiene a lui Radagaisus, Alaric a rămas inactiv în Iliria. În 408, împăratul occidental Flavius Honorius a ordonat executarea lui Stilicon și a familiei sale, pe fondul zvonurilor că generalul a făcut o înțelegere cu Alaric. Honorius, apoi, a incitat populația romană să masacreze mii de soții și copii ale goților care servesc în armata romană.

Deplasându-se rapid de-a lungul drumurilor romane, Alaric a jefuit orașele Aquileia și Cremona și a devastat terenurile de-a lungul Mării Adriatice. Liderul vizigot a asediat la Roma în 408, ca în cele din urmă, Senatul să-i acorde o subvenție substanțială. În plus, Alaric a forțat Senatul să elibereze toți cei 40.000 de sclavi goți din Roma.Honorius, cu toate acestea, a refuzat să-l numească pe Alaric în calitate de comandant al Armatei romane occidentale, iar în 409 vizigoții au înconjurat din nou Roma. Alaric a ridicat asediul după proclamarea lui Attalus ca împărat al Vestului. Attalus l-a numit magister utriusque militiae, dar a refuzat să-i permită să trimită o armată în Africa. Negocierile cu Honorius s-au deteriorat, iar Alaric l-a detronat pe Attalus în vara anului 410, și a asediat Roma pentru a treia oară. Sclavii din Roma au deschis porțile pe 24 august, iar timp de trei zile trupele sale au avut orașul la mila lor.

Structural, clădirile nu au fost foarte afectate. Jaful a fost însă cumplit. Averile cetățenilor au ajuns în mâinile vizigotilor, foarte mulți romani au fost duși în sclavie. Mausoleul lui Augustus și Hadrian a fost jefuit. Cenușa acestor împărați a fost aruncată în vânt. Vizigoții au sustras o imensă cupă liturgică de argint din palatul Lateran. Cele mai importante două biserici, Sfântul Petru și sfântul Paul, au scăpat. Cea mai afectată zonă a fost cea din zona Porții Salaria. Bazilicile (a nu se confunda cu edificii religioase, bazilica la origine este un tip de clădire laică) Aemilia și Julia au fost incendiate. Pe marmura de la Aemilia se pot vedea pete verzi, acestea provin de la monedele din bronz care s-au topit în acel incendiu. Sora împăratului, Galla Placida, a fost luată și forțată să se mărite cu lidrul vizigot, Ataulf. Zeci de mii de locuitori au părăsit orașul chiar și după terminarea jafului. Fiind convinși că zidurile orașului nu îi mai puteau apăra, ei s-au refugiat în zonele rurale sau în Africa. Acest fapt a ruinat economic Roma, grăbind prăbușirea din 476.

Istoricul Procopius ne relatează un episod tragi-comic legat de jefuirea Romei. Împăratul Honorius, aflat în capitala de facto, Ravenna, a fost informat de un eunuc de căderea Romei în mâinile barbarilor. Nu foarte inteligentul împărat s-a gândit că este vorba de găina lui preferată care purta exact același nume. “Cum s-a putut întâmpla una ca asta? Doar ce a mâncat din palma mea”. După ce a fost informat că era vorba de oraș, a răsuflat ușurat.

Roma, după o perioadă lungă de glorie împotriva dușmanilor săi, era acum la mila cuceritorilor săi externi. Toate aceste atacuri i-au adus lui Alaric o prada imensa in aur si argint. El a mărșăluit spre sud în Calabria. A dorit să invadeze Africa, care datorită cerealelor sale era cheia Italiei. O furtună i-a distrus flota și mulți dintre soldații săi s-au înecat. Alaric a murit la scurt timp după acea, în Cosenza, la vârsta de circa patruzeci de ani (presupunând din nou, o naștere în jurul 370), iar trupul său si comorile au fost, conform legendei, îngropat sub albia râului Busento. Prizonieri din Calabria au fost folositi pentru a devia temporar fluxul râului Busento, lângă Cosenza.

Busento este un râu din Calabria, Italia care izvorăște din muntele Cocuzzo, fiind un afluent al râului Crati. Alaric a fost pus pe calul său, înconjurat de o comoara și îngropat pe fundul râului. Râul a fost apoi restaurat la cursul său normal, iar prizonierii au fost eliminați pentru a nu divulga secretul. Legenda spune că tezaurul a constat din 25 de tone de aur și 150 de tone de argint. Deși este puțin probabil ca vizigoții sa fi lăsat ascunsă comoara atât de mult timp, este totusi posibilă si varianta a doua: comoara este ncă ingropată acolo. Mai multi cautatori de comori au fost cercetări și în anul 1965 a fost identificată o locație în care râul a fost deviat cu multe secole înainte. Până la această dată nu există însă nici o dovadă istorică sau înregistrare oficială că aurul și argintul a fi fost recuperate.