George Coșbuc s-a născut pe 20 septembrie 1866, la Hordou, în județul Năsăud, ca fiu al lui Sebastian și al Mariei. De la mama sa se pare că a moștenit talentul literar: era o bună creatoare în stil popular și povestitoare deosebit de cuceritoare. Copilăria petrecută în Ardeal va fi o amprentă puternică și definitorie pentru întreaga operă.

Școala a început-o în satul natal, iar clasa a II-a și a III-a le-a făcut la școala trivială(adică şcoală elementară pentru tot poporul) la Telciu unde predarea era în germană, ajungând să cunoască bine această limbă. Liceul îl termină la Năsăud în 1884. Din multe puncte de vedere Năsăudul, care era doar un sat mai mare ca Hordoul, însemna de fapt o prelungire a mediului rusitc de pe valea Sălăuței. Stătea în gazdă la un învățător care studiase la Praga. Casa o împărțea cu mai mulți colegi, gătindu-și zi de zi din alimentele trimise de acasă. Hrana era simplă, dar consistentă: pâine de porumb, mămăligă, brânză, lapte dulce sau acru, ouă, cartofi și mai rar carne. ”Doisprezece dintre patrusprezece, câți urmam clasa a opta de liceu din Năsăud, eram băieți de țărani oieri, purtam căciuli și ițari. Vacanțele ni le petreceam prin păduri și munți, căci numai la școală eram ”domnișori”, iar acasă eram ciobani”. La liceu George Coșbuc a învățat limbile clasice, germana și maghiara(cea din urmă îi punea destule probleme). La finalul liceului citea și traducea din greacă și latină fără dicționar. Lectura din aceste limbi va deveni un fel de distracție. În 1912 citea de plăcere aventurile lui Ulyse. La biblioteca liceului lecturează avid cărți ale scriitorilor români și străini, se pune la curent cu multe din periodicele editate în România.

Debutul literar și-l face în revista școlii, ”Musa someșană”, care nu era tipărită ci scrisă de mână la fiecare număr. Primii critici ai lui Coșbuc au fost colegii: ”… cu producerea ei la societatea noastră autorele(sic) ne-a mai dat încă o dată dovadă despre frumosul său talent poetic, care dorim să și-l cultive și să producă opere voluminoase și folositoare neamului românesc”. La Năsăud face primii bani din scris pentru traducerea unui cânt din Odiseea astfel că primește un premiu de 3 taleri. După absolvirea liceului din Năsăud, George Coșbuc ar fi trebuit să se înscrie la școala de teologie greco-catolică din Gherla, așa cum și-au dorit părinții săi. Tânărul nu prea era atras de ceasloave și cazanii. Voit sau nu, încurcă actele necesare concursului de admitere și când ajunge la testare nu este primit. Se înscrie la Facultatea de filozofie (și litere) a Universității Maghiare din Cluj. Din cauza faptului că nu prea știa maghiară termină doar un singur an(1884/1885). Scriitorul a afrimat că a studiat trei ani la Cluj, dar foaia matricolă arată că doar unul singur. În popasul clujean poetul s-a ocupat cu traduceri din lirica greacă și cu lectura în special a lui Goethe și Schiller. Fiind bolnav, un timp stă acasă la Hordou sau la stâne în munții Rodnei sau la sora sa cea mai iubită, Angelina.

Începe să colaboreze cu diverse reviste. Dacă Geroge Coșbuc era destul de fericit la Cluj cu viața pe care o ducea, părinții lui nu erau satisfăcuti. Ei doreau ca ”neisprăvitul” lor să se facă preot. Salvarea va veni de la revista ”Tribuna” care îl cheamă la Sibiu pentru a-l angaja. Acolo, sub îndrumarea lui Ioan Slavici va avea cea mai fecundă perioadă a activității sale. Va ajunge foarte apreciat în Transilvania. Pe 13 spetembrie 1888 îi scrie fratelui său: ”Așa se vede că lumea toată din Ungaria și Ardeal mă consideră pe mine ca cel mai tânăr, dar cel mai bun poet din Ardeal(adică mă voi face, până acum numai am început bine) și asta de acolo vine că scriu poporal, am idei originale și cunosc limba și provincialismele ei”. Redactorul George Coșbuc pune umărul la succesul revistei ”Tribuna”. În anul 1887(!) 4 exemplare se duceau în SUA, 1 în Australia, 19 în Africa și 8 în Asia. În ceea ce privește Europa: 3 se duceau la Roma, la Paris 32, în Anglia 4, în Spania și Italia câte 6, în Rusia 2, iar în Germania și Austria sute.

Apariția poziei ”Nunta Zamfirei” în 1889 a constituit o bună carte de vizită. Tânărul poet e chemat de Titu Maiorescu la București. Viața din capitala României nu a fost tocmai ușoară. Maiorescu îl ajută să devină funcționar minsterial. Ocupația nu se potrivea cu firea și pregătirea poetului. La scurtă vreme demisionează. Trăiește modest, poate cam dezordonat, în locuințe pe care le schimbă des. Colaborează la mai multe manuale scolare de limba română. În 1893 publică prima culegere de poezii originale: ”Balade și idile”. I.L. Caragiale îl laudă: ”Pe vastul câmp al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit, zilele acestea și un copac, și e așa de mândru și de puternic, că mii de recolte de buruieni se vor perinda, și el va sta tot în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase, și făcând din ce în ce mai multă fală limbii noastre- cu volumul de Balade și idile de George Coșbuc”. În 1895, cu binecuvântarea scrisă a părinților săi, George Coșbuc se căsătorește cu Elena Sfetea. În același an se naște unicul băiat al poetului, Alexandru. Viața de familie aduce ordine în modul de trai al lui Coșbuc, o anumită disciplină și condiții de lucru bune. Deși a publicat mai multe volume în timpul vieții, unele dintre ele de real succes, solicitându-se mai multe ediții, poetul a rămas cum însuși se numește, ”boier sărac”. Nu și-a permis multe, doar călătorii în străinătate pentru recuperare medicală sau de studii în Italia. Nu puține au fost volumele de traduceri. George Coșbuc a fost cel care a introdus în circuitul literar al României opere precum: Eneida, Odiseea, Divina Comedie, etc.

În 1899 tipărește două frumoase cărți de proză: Războiul nostru pentru neatârnare și Povestea unei coroane de oțel, ambele evocând Războiul pentru independență. În 1900 Coșbuc este ales membru corespondent al Academiei Române. După 1900 Coșbuc se adâncește în opera lui Dante. Tradusese și publicase câteva fragmente pornind de la o versiune germană. Nemulțumit, vrea să facă o traducere după textul original. Pentru a realiza acest lucru, deoarece nu studiase vreodată italiana, se apucă serios de studiul acestei limbi. În 1902 face o lungă călătorie prin Italia pentru a se familiariza cu contextul lingvistic. Anul 1907 aduce o neplăcere. Poezia ”Noi vrem pământ” fusese răspândită în foi volante printre răsculați. Se cere arestarea periculosului agitator. În 1908 se întoarce în Transilvania. Revederea locurilor copilăriei este copleșitoare. Localnicii îl primesc asemnea unui apostol: venise poetul plin de glorie și încărcat cu experiență. S-a revăzut cu frații, colegii de școală, prietenii de altădată. Bucuria se îngemăna însă cu tristețea: părinții muriseră. Din 1908 până în 1914 revine an de an, singur sau cu familia în ținutul de baștină. În 1911 este fericit să ia parte alături de Caragiale, Agârbiceanu și Goga la primul zbor al unui avion pe cerul Transilvaniei, la Blaj, când peste Câmpia Libertății de la Blaj se înalță Aurel Vlaicu. Anul următor se duce la Florența pentru a-și continua studiile asupra operei lui Dante. În toamna lui 1914 se termină vizitele în Ardeal. Fiind la Năsăud, jandarmii imperiali cu pene de cocoș în frunte îl silesc pe periculosul agent român să părăsească imediat Transilvania.

1915 aduce o veste cumplită: Alexandru, student deosebit de înzestrat, cunoscător al limbilor clasice și al arabei, promițător talent de scriitor, moare într-un accident de automobil. Alinare la această suferință este adâncirea în activitatea de creație literară și de traducător. Nici alegerea în 1916 drept membru al Academiei Române nu îi curmă suferința. Coșbuc pășea categoric spre mormânt. Era răvășit de boală și mâhnire sufletească. Nu își vedea împlinite cele două idealuri ale sale: eliberarea Transilvaniei și un fiu cu o carieră strălucită. Liviu Rebreanu și Tudor Arghezi au lăsat mărturii cutremurătoare despre Coșbuc în ultimii ani ai vieții. După cum însuși Coșbuc spunea, el a fost toată viața un fiu de țăran, de aceea i-a plăcut să i se spună ”badea George”. Acum în mijlocul războiului, nici plaiurile natale nu le mai putea vizita. Pe 11 mai 1918 Gazeta Bucureștilor anunță: ”George Coșbuc a încetat subit din viață în ziua de 9 mai, la orele 1 jumătate d.a.(după amiaza) în vârstă de 51 de ani”. Cauza decesului a fost o apoplexie cerebrală. Poetul se stinsese din viață la locuința sa din Calea Plevnei nr 48. A fost înmormântat în cimitirul Bellu alături de fiul său Alexandru în aceeași zonă unde își dorm somnul de veci Eminescu, Caragiale, G. Călinescu, Sadoveanu, Rebreanu. Soția a trăit până în 1943. La înmormântarea lui Coșbuc au fost prezenți printre alții Ioan Slavici și Gala Galaction. Reprezentatul Academiei Române a rostit o emoționantă cuvântare:

”Privirea lui blândă era de câtva timp acoperită cu un văl de tristețe neobișnuită, iar firea lui comunicativă- făcuse loc unei rezerve, ce părea că povestește tăcerea din urmă. Cei ce l-au cunoscut însă mai de aproape știu că el a murit și de durere pentru acei români care în existența și întărirea României vedeau garanția generației lor în viitor”.