Grigore Alexandrescu s-a născut la Târgoviște pe 22 februarie într-un an incert. Actul de deces menționează 1810, prietenul său Ion Ghica spune 1812, iar însuși fabulistul zice 1814. Era fiul sameșului (funcționar ce se ocupa cu recensământul fiscal) și vistierului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea. Despre copilărie știm puține, dar cu siguranță a fost una frumoasă, deoarece peste ani, va scrie că la întoarcerea în orașul natal salută de fiecare dată arbuștii pe care însuși îi sădise când era mic. Prin 1827 își pierde ambii părinți și pleacă să stea la București la un unchi, părintele Ieremia care locuia ”într-un beciu sub scară la Mitropolie”.
În primăvara lui 1831 se înscrie la școala de limba ”franțozească” a lui J.A. Vaillant, instituție care avea două clase, una de literatură, alta de gramatică și, ce-i drept, doar câțiva elevi. Astfel, în clasa de literatură Ion Ghica remarcă „ un tânăr… înfășurat într-un surtuc cafeniu, oacheș, foarte oacheș, părul negru, sprâncenele groase, îmbibate, ochii căprii și scânteietori, mustața îi mijea pe sub buză”. Era vorba de Grigore Alexandrescu, cel cu care va lega o prietenie de zeci de ani. La 1 mai 1832 școala lui Vaillant e inclusă în școala Sf. Sava unde va învăța elinica(greaca veche), greaca nouă, franceză, slavonă, istorie universală și noțiuni juridice. Vasta cultură nu și-a constituit-o doar cu ajutorul școlii ci și lecturând cu nesaț Xenofon, Tucidide, Plutarch, clasicii secolelor XVII și XVIII, Voltaire și Racine, ori pe primii romantici francezi, recitând cu plăcere oricui sta să-l asculte. De altfel, la învățătură nici nu avea note foarte bune și deseori fugea de la cursuri și se închidea cu prietenul Ion Ghica în podul Mitropoliei unde erau aruncate vreo o mie de volume, claie peste grămadă, neclasate și necatalogate. Grigore Alexandrescu ca urmare a vastei lecturi ajunge chiar să îi considere pe profesori nevrednici să-l învețe pe el.
Tânărul elev (care în 1832 va publica primele volume de poezii și fabule) deși chiulea, nu era capul vrajbelor, ci un discret cu purtări sfioase, roșind când i se vorbea și captând imediat simpatiile. De aceea primea mereu invitația să locuiască în gazdă când la unii, când la alții. Stă la boierul Gheorghe Băleanu care îmbrăca și înzestra cu cărți pe școlarii săraci de la Sfântul Sava. Nu peste mult timp devine oaspete al lui Ion Heliade Rădulescu care îl îngrijește în timpul lingoarei (febrei tifoide) ce lovește Țara Românească. Ajunge și în casa lui Ion Ghica, unde îl cunoaște pe Iancu Văcărescu, din a cărui operă știa pe de rost multe poezii. Când i le-a recitat, ”Văcărescu încântat l-a luat în brațe, l-a sărutat și i-a spus: ”Băete tu o să fii mare poet”. Trece în casa maiorului Ion Câmpineaneu unde se adunau tinerii ofițeri care petreceau seri citind din Lamartine, Hugo, Beranger sau din istorii militare: Campaniile lui Napoleon, Memoriile lui Frederic cel Mare. Poetul se lasă ademenit de armată și în 1834 era praporgic(sublocotenent).
E dat la o djurstvă(corp de gardă) unde se ocupa de redactarea documentelor. Superiorilor nu le place însă caligrafia lui și e trimis la Focșani, la granița dintre Moldova și Țara Românească unde trebuia să verifice documentele călătorilor și să țină socoteala vitelor care tranzitau hotarul. În octombrie 1837 își dă demisia și se întoarce la București în casa lui Tache Ghica. Se apropie tot mai mult de Ion Câmpineanu, a cărui rezistență față de amestecul rus o aprecia. În octombrie 1840, cu prilejul complotului împotriva domnitorului Alexandru Ghica, e arestat 3 luni, deși era nevinovat. Pe timpul arestului nu stă degeaba, ci traduce diverse scrieri. Următorii ani hoinărește și se îndrăgostește de Eliza și Emilia. Cu Eliza avusese o relație frumoasă, dar se despărțise înainte 1838. „Adio! N-am cuvinte să-ți arăt tot ce simte, în astfel de minuturi, mâhnit, sufletul meu”. Cu ea se mai vede (probabil) între 1838 și 1842, adică perioada când scriitorul „îmbrăcat în frac negru verde cu nasturi de metal” frecventa societatea bună, balurile, soarelele (seratele), localurile la modă. Cu Emilia nu a avut același succes. Ea îi primea omagiile fără a da la schimb nimic. Zicea că vrea să fie iubită ”prietenește” doar.
Sub domnia lui Gheorghe Bibescu(1842-1848) e șef la ”masa jălbilor”, adică face rezumate ale plângerilor care urmau să ajungă la domnitor, continuând totuși să scrie poezii și fabule pe care le și publică. Munca îi este apreciată, domnitorul îl ia cu el într-o vară la Breaza, îl face paharnic, în vreme ce soția lui Bibescu îl face amical ”poet al curții”. Nu știm exact ce rol a jucat în timpul evenimentelor de la 1848, dar cunoaștem că destul de greu a scăpat de represiunea contrarevoluționară. Până în 1855 e director al Arhivelor Statului, funcție căreia nu i s-a dedicat prea tare:
„Pe dealul Mitropoliei
În arhiva României
Unde statul grămădește
Tot ce nu-i mai trebuiește”
Din 1856 e pe rând director al Eforiei Spitalelor, ministru al Cultelor(după ce refuzase Ministerul de Finanțe) și membru al Comisiei Centrale de la Focșani. Acolo se căsătorește cu Raluca Stamatin, fiica unui spătar din Moldova. Din nefericire, tot în 1860, se îmbolnăvește de o afecțiune ”ce-n minte se-ncuibează și nu mai are leac”. Activitatea literară intră în declin. În 1864 primește o pensie de 1000 de lei pentru cei 23 de ani de slujbă la stat. De acum încolo își dedică viața fiicei Anghelina (născută în 1862) căreia îi găsește un soț cumsecade, cu stare materială bună, la căsătorie lăsându-i ”micului meu Andioi” o avere considerabilă. Cu trecerea anilor Grigore Alexandrescu oscilează între luciditate și rătăcite, ajungând să se creadă domnitrul României. S-a stins din viață în noaptea de 25-26 noiembrie 1885. Într-un dric sărac, însoțit de doar câțiva prieteni este condus pe ultimul drum despre care Vasile Alecsandri avea să spună: ”Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult, căci el era mort de mulți ani, cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privința lui și uitarea în care căzuse numele lui, odinioară strălucit”.