I. G. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Sunt cele mai cunoscute dintre asasinatele politice care au marcat destinul României, după Marea Unire. Primul şi, până acum rămas cel mai grav asasinat poltic din istoria modernă a României, rămâne cel comis asupra lui Barbu Catargiu, la 8/20 iunie 1862, la numai trei ani de la Unirea, sub acelaşi sceptru, a celor două Principate Pomâne, Valahia şi Moldova.
Înainte de a trece la relatarea propriu-zisă a cazului, să remarcăm două aspecte stranii. La începutul anilor ’30 ai secolului al XIX-lea, pe când era student la Paris, Barbu Catargiu face o vizită la o vrăjitoare celebră între VIP-urile capitalei franceze, Madmoiselle Lenormand, cerându-i să-i ghicească viitorul. Răspunsul acesteia avea să fie luat în râs de junele român. Ce altă reacţie ar fi putut avea, de altfel, când i se spune că va muri de moarte violentă.
Pentru un tânăr aventuros, asta ar fi putut însemna, atunci, cel mult un duel, dar el nu era adeptul duelurilor. Nu cu floreta. Dar cu cuvântul, da. Şi avea să se dovedească asta nu după multă vreme, când, reîntors în ţară şi intrat în politică, este recunoscut drept cel mai bun orator al scenei politice româneşti. A doua întâmplare stranie este legată chiar de talentul său oratoric. De fapt, de ultimul său discurs ţinut în faţa Parlamentului, discurs care, la numai câteva zeci de minute distanţă, avea să se dovedească premonitoriu. El rostea atunci, de la tribună: “Voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de a lăsa să se încalce vreuna dintre instituţiile ţării”.
Fost preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, între 20 aprilie-12 mai 1861, Barbu Catargiu fusese desemnat de Al.I. Cuza să formeze primul guvern comun al celor două Principate, iar în ianuarie 1862 domnitorul îl numeşte prim-ministru al celui dintâi guvern român. Neaşteptat pentru Cuza, Catargiu se va dovedi un militant periculos împotriva reformei agrare pe care domnitorul o promova, prin glasul lui Kogălniceanu. Se bănuieşte că asasinarea lui Barbu Catargiu ar fi fost comandată chiar de Cuza sau de apropiaţi şi susţinători ai acestuia, cu speranţa că astfel cerbicia Conservatoare se va mai înmuia. Nu s-a întâmplat aşa, în Camera dominată de gruparea Conservatoare reformele lui Cuza se împotmoleau mereu, iar legea rurală nu avea nici o şansă să fie aprobată. Atunci, ne amintim, Cuza a recurs la ultima mişcare pe care o avea în plan, dizolvarea Parlamentului, în mai 1864. Însă prima victimă a Legii rurale avea să fie premierul Barbu Catargiu.
Dacă ne referim strict la ziua de 8/20 iunie 1862, vom remarca faptul că asasinatul s-a produs la câteva zeci de minute după ce, în plenul Parlamentului, Catargiu anunţase anularea unei serbări a liberalilor, potrivnicii săi. Fapt ce i-a făcut pe mulţi să afirme, ulterior, că atenatorul ar putea fi un fanatic liberal. Dar e puţin probabil să fi fost un impuls de moment, multe alte fapte indică premeditarea. Inexplicabil, trăsura (închisă) a lui Barbu Catargiu plecase din faţa Parlamentului (aflat atunci în sediul din Dealul Mitropoliei, azi Dealul Patriarhiei), iar primul-ministru este nevoit să plece de acolo cu trăsura (deschisă) a prefectului de poliţiei, Nicolae Bibescu care, e drept, se afla şi el alături, pe banchetă, la momentul asasinatului. El a fost poreclit, tocmai datorită acestui eveniment, „Bibescu Pistol”. S-a tras foarte de aproape, dintr-o poziţie privilegiată, ca şi cum fusese stabilit ca trăsura să aibă un anumit traseu, o anumită oprire, care să permită asasinului să ţintească perfect.
Asasinatul rămâne cu atât mai grav, cu cât, nici până în ziua de astăzi – deşi au trecut peste 150 de ani de atunci – nu se ştie exact cine l-a comis şi care au fost adevăratele motive. Mai mult chiar, cazul, în loc de a fi instrumentat până în pânzele albe, a fost muşamalizat “la ordin”. Conservatorii au aruncat vina asupra liberalilor. Procurorul care se ocupa de caz a fost destituit și ancheta – sistată, exact în momentul când fuseseră chemați la interogatoriu liberalii C.A. Rosetti și I.C. Bratianu. În timpul investigatiilor, poliția și procuratura nu au colaborat mai deloc, ci dimpotrivă, și-au pus bețe în roate reciproc. Motivul, susțineau conservatorii, nu putea fi altul decât acela că autoritățile doreau să mușamalizeze implicarea în asasinat a unor importanți oameni de stat liberali. Liberalii au afirmat, voalat, că orchestratorul a fost cineva din anturajul lui Cuza.
Principalul suspect este un oarecare Gheorghe Bogati, un posibil dublu spion, originar din Ardeal. Bogati îndeplinise mai multe misiuni secrete atât în beneficiul conducătorilor partidelor revoluţionare din ţările supuse dominaţiei imperiilor Habsburgic şi Otoman, cât şi în sprijinul guvernelor acestor două imperii. În 1862, Bogati se găsea în Bucureşti, frecventând un mediu care îl putea determina la crimă. Trăia în mizerie, dormind prin grădinile de la Schitu Magureanu (Cișmigiu) și întreținându-se în casele de toleranță, în special a uneia, Ioana Țiganca. Ca prin minune, dupa asasinat a fost numit inspector silvic în ambele Principate, desi nu avea pregatirea necesară pentru o atare funcție. Înaltul post ar fi reprezentat plata pentru curmarea vieții lui Barbu Catargiu. Faptul că Bogati a emigrat în Ardeal după îndepărtarea lui Cuza de pe tron, fiind deci în pericol, face din el un suspect veritabil. Pe baza celor declarate de martori oculari a fost dat în urmarire ca posibil asasin “un individ blond, cu cioc, ciupit de varsat, îmbrăcat nemțeste, cu pălarie de paie cu boruri negre”, dupa cum suna circulara Poliției. Ținând cont de semnalmentele trimise de la București, prefectul de Ialomița, Nicolae Moscu, a informat pe ministrul de Interne că semnalmentele se potrivesc oarecum cu ale lui Dumitru Dunca, supus austro-ungar. “Și pentru că din informațiile ce am luat – scria prefectul – acel individ este peste măsura exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul.” Dumitru Dunca nu a fost găsit pentru a fi interogat.
Și liberalii și conservatorii au sugerat, mai voalat sau mai transparent, că domnitorul A.I. Cuza nu era străin de organizarea complotului. Omul de casă al lui Cuza, Cezar Librecht, era prin natura meseriei un om foarte informat. Din postura de șef al telegrafului, știa cam tot ce mișca în țară și era imposibil sa nu fi “mirosit” ceva. Suspiciunile au planat până și în jurul prefectului Poliţiei. Unii martori au susţinut că el s-ar fi oferit să îl conducă acasă pe primul ministru, al cărui cupeu dispăruse misterios în chiar seara atentatului. La plecarea de la Cameră, Bibescu îşi ţinea braţul drept peste umerii premierului, or se ştie că acesta a fost împuşcat din spate. După comiterea asasinatului, prefectul ar fi povestit celor ajunşi primii la locul crimei că asasinul s-a urcat pe scară trăsurii, a tras şi apoi a fugit la vale, prin viile Mitropoliei, deşi nici un martor nu văzuse pe cineva alergând. Când prefectul a fost chemat la interogatoriu, procurorul general a fost înlocuit, iar cercetările judecătoreşti curmate din ordin, ceea ce dovedeşte că era de interes ca prefectul să nu compară înaintea instanţelor de anchetă.
Barbu Catargiu a fost înmormântat la biserica Maia-Catargi din Ialomița. În 1862, Ecaterina Barbu Catargiu a restaurat-o în memoria soţului ei. În cavoul familiei boiereşti, mai întâi dai peste “Această sfântă cruce” care “fu smulsă din vârful bisericii de la o vijelie îngrozitoare, în aceeaşi zi oră şi minut, 8 iunie 1862, la 5 şi jumătate, când fu asasinat în Bucureşti Barbu Catargi, la ieşirea din Adunarea Ţării, în poarta Mitropoliei”. “Aci zăcu resturile mortale a preaiubitului meu soţu Barbu Catargi depuse în această criptă zidită spre acest sfârşit de mine devotata şi umilita sa văduvă Ecaterina Catargi”, scrie pe peretele în care a fost înveşnicit demnitarul asasinat.
Pe Catargiu, predicția unei țigănci din Paris, l-a marcat și urmărit toată viața. Într-un final s-a dovedit a fi adevărată. Avem astfel o anchetă oprită în plină desfășurare, persoane anchetate sumar sau chiar deloc, dosar sustras și dosit ulterior prin arhivele Ministerului Justiției, reluare a anchetei la mulți ani după producerea evenimentelor. Toate aceste fapte conduc spre o concluzie logică: nu s-a dorit aflarea circumstanțelor morții celui dintâi prim- ministru al României.
