În noiembrie 1476, cu ajutorul lui Ștefan cel Mare, după mulți ani de temniță în Ungaria, Vlad Țepeș îl alunga din domnie pe Laiotă Basarab, omul turcilor, și astfel devenea pentru a treia oară domnul Țării Românești. Pe 26 noiembrie, în prezența suveranului moldovean, Adunarea Țării îl proclama domn. Înscăunarea lui, primită cu bucurie de târgoveți și țărani, acceptată de boieri și de clerici care au jurat credință a fost sărbătorită printr-un mare ospăț. Tot atunci, pe 26 noiembrie sau curând după aceea, Vlad și Ștefan au făcut legământ să lupte uniți împotriva sultanului. Ștefan Bathory, voievodul Transilvaniei a promis și el că va lupta împotriva turcilor. Începutul celei de-a treia domnii a fost privit cu oarecare temere de mult prea încercatul nepot al lui Mircea cel Bătrân. Nesiguranța ce-i apăsa sufletul l-a făcut pe Vlad Țepeș să-l roage pe Ștefan cel Mare înainte de plecare să-i lase o gardă formată din 200 de lăncieri în care să poată avea încredere. Ștefan i-a satisfăcut cererea.

Evenimentele care au urmat au confirmat bănuielile și temerile sale. Ștefan vodă a povestit că ”îndată (după ce a plecat din Țara Românească) acel necredincios (Laiotă) Basarab se reîntoarse, și-l găsi singur, și-l omorî. Și împreună cu el fură omorâți toți oamenii mei afară de zece”. Deoarece cele petrecute i-au fost narate lui Ștefan de cei 10 lăncieri care după ce au încercat să-i salveze viața lui Țepeș, au putut cu greu să scape, desigur că întâmplarea este relatată în mod real. Detalii asupra evenimentului tragic putem deduce și din alte mărturii.

Cronicarul Mihail Bocignoli din Ragusa(Sicilia) a înregistrat tradiția orală a morții voievodului muntean. Memoria colectivă a reținut că între Țepeș și boieri au avut loc discuții aprinse. Subiectul era relația dintre Valahia și Sublima Poartă. Boierii i-au cerut domnului să se închine sultanului și să plătească tribut. Țepeș a declarat că atâta timp cât el va fi în viață aceasta nu se va întâmpla. Atunci boierii l-au ucis prin viclenie. În mintea oamenilor de rând se întipărise imaginea domnului mândru, iubitor de țară care nu dorea să știrbească drepturile și prestigiul neamului său. Pentru el exista doar alb și negru. Într-o epocă în care domnitorii din spațiul danubiano-pontic mențineau un echilibru al relațiilor Occident-Orient (chiar și vărul său Ștefan va face pace cu otomanii după ce va vedea că din partea Apusului nu va primi ajutor contra turcilor), Vlad a înclinat balanța doar spre Vest.

La rândul său, cuviosul Eufrosin de la Agapia, a notat sfârșitul astfel: ”trăia în Țara Muntenească și au venit asupra țării lui turcii și au început să jefuiască. I-a atacat și turcii au început să fugă. Oastea lui Dracula(nume ce vine de la tatăl său, Vlad Dracul, membru al Ordinului Dragonului, animal care pentru popor semăna cu un drac) a început să-i taie fără milă și i-a gonit, iar Dracula de bucurie s-a suit pe un deal să vadă cum taie pe truci. S-a rupt astfel de oastea celor apropiați lui și s-a travestit în turc. Apropiații lui l-au socotit turc. Și l-a lovit unul cu lancea. El, văzând că este omorât de către ai săi, îndată a ucis cu sabia pe cinci dintre atacatorii săi. Pe el însă l-au străpuns cu multe sulițe și astfel a fost omorât”.

Un paragraf din celebrele ”Povestiri slavone” confirmă relatările lui Ștefan cel Mare și Mihail Bocignoli. Moartea domnului s-a produs în urma unei lupte, situație cu totul plauzibilă, căci toată viața lui fusese dârz, gata de acțiune. Pe deasupra este probabilă colaborarea dintre otomani și o parte a boierimii din Țara Românească. Aceasta trebuie să se fi intensificat când Laiotă Basarab a revenit cu ajutor. Atunci boierii care nu acceptaseră atitudinea politică a lui Țepeș au decis să-l îndepărteze. Doar astfel se poate explica decesul său în timpul unei bătălii în care otomanii erau pe punctul de a fi biruiți și alungați. Chiar dacă se travestise în turc, Vlad nu putea fi confundat de ai săi, doar era domnul țării. Mai mult, nu era nici măcar prima oară când se travestea în inamic pentru a crea confuzie în rândul adversarilor. Devine foarte probabilă ipoteza că Țepeș a fost ucis de unul sau mai mulți asasini plătiți.

Cronicarul austriac Iacob Unrest a consemnat vestea că Țepeș a fost ucis de un turc, angajat ca slugă a domnului, plătit de Sublima Poartă să-l omoare pe Vlad vodă deoarece făcuse mari pagube sultanului. Sluga l-a pândit și când l-a prins călărind singur, l-a ucis, fugind apoi la sultan. Cele aflate de călugărul austriac arată că Țepeș a fost ucis în urma unei trădări. Cuplarea izvoarelor demonstrează că în preajma domnitorului era mereu un nucleu de trădători. O legendă spune că înainte de moarte Țepeș și-a ascuns tezaurul, care era de proporții fabuloase. El a poruncit unor meșteri să-i facă butoaie de fier în care a băgat aurul, argintul, perlele și nestematele sale. A deviat apa unui râu, a săpat o groapă în albia secată, a îngropat comoara și apoi a dat drumul râului pe vechea matcă. Toți meșterii care au lucrat la ascunderea comorii au fost uciși. Prinzând de veste că a rămas în viață un băiat care-i cunoștea secretul, Țepeș l-a omorât și pe el. De atunci doar domnitorul a știut unde este comoara pe care o putea folosi pentru a ridica din nou țara. Aceasta ar fi fost ultima faptă înainte de a fi omorât de cei care din lăcomie doreau să-l jefuiască.

Data la care și-a dat obștescul sfârșit voievodul a fost situată între sfârșitul lui decembrie 1476 și ianuarie 1477. O epistolă a lui Ștefan cel Mare – care aflat Hârlău pe 5 ianuarie 1477 a cerut brașovenilor să-l înștiințeze despre Vlad vodă, de a cărui soartă era neliniștit- ne arată că situația era tulbure în Țara Românească. Luptele împotriva lui Țepeș au început în a doua jumătate a lunii decembrie. Veștile ar fi trebuit sa ajungă la domnul Moldovei până pe 5 ianuarie, dar având în vedere că cei 10 lăncieri(este posibil să fi fost și răniți, deci mai lenți) erau urmăriți, probabil că aceștia au mers pe drumuri mai ascunse, nu pe cele directe care erau patrulate de adversari. Locul unde s-a petrecut asasinatul și mormântul lui Vlad Țepeș nu sunt cunoscute. Imediat după săvârșirea din viață a lui Țepeș, a început să se cristalizeze ideea că după lungii și apăsătorii ani de temniță, asemeni unei întunecate și nedorite nopți, pentru el apăruse brusc lumina. În inimile urmașilor s-a sădit sentimentul că Țepeș a avut satisfacția de a vedea cum i se recunosc meritele, dându-i se posibilitatea să ocupe din nou tronul Valahiei și să lupte pentru neatârnarea țării sale.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici