Victor Hugo, născut pe 26 februarie 1802, a fost al treilea şi ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo şi al Sophiei Trébuchet. Cea mai mare parte a vieţii a trăit în Franţa, exceptând perioada 1851-1870, în care a fost exilat şi a locuit în Belgia. Copilăria şi adolescenţa lui Hugo au fost marcate de o serie de evenimente deosebite, printre care căderea şi revenirea primei republici franceze, apariţia primului imperiu francez sub Napoleon Bonaparte şi restaurarea monarhiei de Bourbon. Tatăl lui Victor Hugo a fost un republican ateu, care a servit Franţa ca ofiţer în armata lui Napoleon, faţă de care avea un enorm respect. În schimb, mama lui Hugo era catolică şi regalistă. Până în 1804, Victor Hugo şi-a însoţit tatăl prin garnizoanele militare din Corsica şi insula Elba. Între 1804 şi 1807 a locuit la Paris, apoi, până în 1811, la Neapole. A urmat apoi mutarea familiei în Spania, unde Victor Hugo a urmat cursurile Colegiului nobililor din Madrid.

Întors la Paris, Hugo şi-a completat studiile la liceul Louis le Grand. Tatăl lui l-a încurajat să studieze Dreptul, însă mama sa i-a cultivat interesul pentru literatură. La vârsta de doar cincisprezece ani, Victor Hugo a participat la un concurs de poezie organizat de Academia Franceză, obţinând o onorabilă menţiune. În adolescenţă a scris poezii şi a tradus din opera lui Vergiliu. În 1818 a urmat cursuri de Drept, dar întreaga sa energie a fost îndreptată spre literatură. Încurajat de poetul Lamartine, Victor Hugo s-a hotărât să-şi creeze o carieră în domeniul literar. În această perioadă, Hugo a făcut unele concesii stilului clasic, dar a fost pasionat de disputa care fremăta la vremea respectivă în mediile literare, între partizanii vechilor canoane şi cei care susţineau modernitatea romantică. Pentru oda închinată ducelui de Berry, în 1820, Victor Hugo a primit din partea regelui Ludovic al XVIII-lea o pensie pe viață la o vârstă când scriitorul abia devenise adult. În 1821, tânărul scriitor a fost puternic afectat de moartea mamei sale, fapt ce se va reflecta și în creația sa.

Preocupat de răspândirea literaturii în rândul claselor mai puțin avute, împreună cu fraţii lui, Abel şi Eugène, revista „Conservatorul literar”. În 1822 i-a apărut volumul de poezii intitulat „Ode şi poezii diverse”, în 1823, volumul „Hanul din Islanda”, iar doi ani mai târziu a fost făcut Cavaler al Legiunii de Onoare. Oda dedicată noului rege, Carol al X-lea, i-a adus privilegiul de a asista la încoronarea de la Reims şi de a deveni Cavaler al Franței. Cu banii câștigați de la noua stăpânire, a tipărit „Ode şi balade” şi a publicat drama în versuri „Cromwell”, în prefaţa căreia a lansat un manifest capital în favoarea romantismului, pledând pentru renunţarea la vechile reguli şi pentru un plus de liberate în structura dramaturgică. În 1830 a avut loc premiera dramei sale „Hermani”. Victor Hugo ştia bine că libertăţile pe care şi le-a permis faţă de dramaturgia convenţională îi vor atrage numeroase critici, dar n-a fost influenţat de acest lucru. Dimpotrivă chiar, a fost hotărât să provoace un scandal pentru a impune noua estetică a romantismului, al cărui iniţiator s-a dorit a fi. În acest scop şi-a convocat prietenii pentru a-i face galerie în sală.

Printre aceştia se aflau Théophile Gautier, Alfred de Vigny, Hector Berlioz şi Alexandre Dumas, hotărâţi să nu lase „căpăţânele academice” şi „barbişoanele bătrâne” să petreacă o seară liniştită. Deşi desfiinţată de critică, piesa a fost un succes. În 1831 i-a apărut „Notre Dame de Paris”, i-a fost pusă în scenă drama în versuri „Regele se amuză” şi i-a fost publicat libretul pentru opera „Esmeralda”, operă bazată pe romanul „Notre Dame de Paris”. În ciuda dorinţei mamei sale, Victor Hugo s-a logodit în secret cu Adèle Foucher, iubita lui din copilărie, dar s-a căsătorit cu aceasta abia în 1822, după ce mama lui a murit. Cei doi au avut împreună cinci copii: Lèopold, care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine, Charles, François-Victor şi Adèle. Popularitatea sa a cunoscut apogeul în perioada 1833-1843, perioadă în care scris câteva drame în proză: „Lucreţia Borgia”, „Maria Tudor”, „Angelo” şi „Ruy Blas”. În aceeaşi perioadă au apărut şi primele atacuri publice împotriva lui, din partea foştilor săi prieteni, Vigny şi Sainte-Beuve. De trei ori la rând i s-a refuzat şi intrarea la Academie.

Temperament coleric, Victor Hugo a folosit tribuna Camerei pentru a-şi expune ideile liberale. Printre altele, a luat apărarea Poloniei revoluționare de la 1848 şi s-a ridicat împotriva pedepsei cu moartea. În 1849, a fost ales deputat de Paris în Adunarea Constituantă, apoi în Adunarea Legislativă. După lovitura de stat de la 2 decembrie 1851, Hugo a încercat fără succes să organizeze o revoltă împotriva nepotului lui Napoleon, Louis-Napoleon, viitorul Napoleon al III-lea. Ameninţat cu arestarea, a plecat în Belgia. Între 1852 şi 1855 a fost exilat în insula Jersey, apoi s-a stabilit pe insula Guenesey, unde a creat „Contemplaţiile” şi „Legenda Secolelor”.

În cursul exilului, a publicat o parte din pamfletele sale cele mai celebre la adresa lui Napoleon al III-lea, intitulate „Napoleon cel Mic” şi „Istoria unei crime”. Deşi au fost interzise în Franţa, acestea au avut o influenţă puternică în ţările învecinate. În acelaşi exil, Hugo a scris „Mizerabilii”, roman la care a reînceput lucrul în 1862. Războiul franco-prusac şi căderea lui Napoleon al III-lea au marcat sfârşitul exilului pentru Victor Hugo. La sosirea sa la Paris, pe 5 septembrie 1870, o mulţime uriaşă l-a aşteptat în Gara de Nord. Într-o ţară sfâşiată de război, într-o capitală asediată de inamic, Hugo i-a îndemnat pe francezi la unitate şi rezistenţă. La bătrâneţe, Hugo a devenit o veritabilă instituţie, întruchiparea vie a artei şi a spiritului naţional francez. La 22 mai 1885, Victor Hugo a murit, guvernul francez luând hotărârea de a-i organiza funeralii naţionale. La funeraliile sale au participat mai mult de două milioane de oameni care l-au admirat şi au vrut să-l însoţească pe ultimul drum către Pantheonul din Paris.