În 1853 izbucnește Războiul Crimeii între Rusia și Imperiul Otoman. Inițial armatele țariste au succes, dar britanicii și francezii intervin în ajutorul turcilor deoarece nu doreau întărirea poziției Curții de la Petersburg în Orientul Europei. Într-un final Rusia este înfrântă și se convoacă un Congres la Paris pentru a se stabili termenii păcii.

Grație diasporei românești care mereu aducea în atenția oficialităților occidentale situația Principatelor Dunărene, dar și a faptului că ele erau zona de tampon dintre Rusia și Turcia, principala problemă a Congresului a devenit chestiunea Valahiei și Moldovei. Pe 25 februarie 1856 au început lucrările. La prima ședință s-a luat în dezbatere proiectul de preliminarii în problema Principatelor, avându-se în vedere înlăturarea protectoratului Rusiei, menținerea suzeranității Porții, restituirea de către Imperiul Țarist a unei părți din teritoriul anexat în 1812 (când luase toată Basarabia), începând chiar de la Hotin(nord) și o reorganizare ”conform necesităților și dorințelor populațiilor”. Pe 8 martie problemele românilor reintră în discuție, nu numai traseul noului hotar în Basarabia, care se va accepta în consens la 10 martie (Moldovei îi vor fi restituite doar trei județe: Cahul, Bolgrad și Ismail), ci și problema Unirii, idee respinsă de reprezentanții otomani și austrieci, dar susținută cu argumente de cei ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Sardiniei. Walewski, minsitrul de externe al Franței, a declarat problema ca „dominantă”, a evidențiat importanța soluționării ei prin consultarea românilor, amintind de originea și religia comună. Cavour, reprezentantul italian a amintit de articolele ”unioniste” din Regulamentul Organic.

Pe 10 martie se stabilește o comisie care să elaboreze propuneri privind Principatele și în același timp e invitată și Prusia. Comisia își prezintă raportul pe 12 martie. O soluție definitivă era lăsată în suspensie, dar s-a decis încheierea tratatului. Se realizase un consens referitor la necesitatea de a lua în seamă dorințele românilor prin convocarea unui divan ad-hoc destinat exprimării dorințelor moldovenilor și valahilor. Totodată era decisă constituirea unei comisii speciale a puterilor care să cerceteze la fața locului problemele în discuție.

Între timp, ambasadorul Franței la Constantinopol s-a străduit să convingă Poarta la mai multă flexibilitate față de Unire. Diplomatul îi trimte lui Fuad Pașa(cel care înfrânsese revoluția de la 1848 din Valahia) un memoriu în care pleda pentru unificarea celor două țări ceea ce ar fi dus la constituirea unei bariere de apărare a Turciei. Opoziția dregătorului otoman a fost categorică. ”Unirea Principatelor înseamnă suirea pe tron a unui prinț străin, înseamnă ereditatea, ca ultim moment este independența la capătul unui an, dacă nu imediat”. Invocând primejdia ca Serbia să urmeze exemplul, Fuad Pașa încheie: ” Vom fi amenințati în inima chiar a imperiului și destrămarea Turciei ar începe chiar în ziua următoare” în timp ce ”Rusia prin obișnuință și religie va domina toate aceste mici state”. Ambasadorul britanic nu era de aceeași părere cu omologul francez: unirea e „o uriașă primejdie pentru Turcia”. Reprezentantul austriac îi mărturisețe trimisului de la Paris că era îngrijorat deoarece românii considerau suzeranitatea Porții „ca o nedreptate și ca o rușine” și că ei aveau să-și găsească statul, după unificare, „prea mic” și „aveau să aspire să formeze un stat independent cuprinzând Bucovina, Transilvania și Banatul, având nevoie de lanțul Balcanilor ca hotar”, ceea ce ar amenința Austria ”până în măduva oaselor”. Stavilele Unirii se dovedeau mari.

Cu toate acestea pe 14 martie s-au supus dezbaterii Congresului articolele referitoare la Principate. Definitivarea a avut loc pe 25 martie. Semnarea Tratatului s-a petrecut pe 30 martie 1856. Moldovei îi era retrocedat sudul Basarabiei. Cele două Principate rămâneau sub suzeranitatea Porții, dar erau și sub garanția celor șapte puteri(Franța, Marea Britanie, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia și Turcia), nefiind permisă intervenția unilaterală a niciuneia dintre puteri. Poarta se obliga să respecte „administrația independentă și națională, ca și deplina libertate a cultului, a legislației, a comerțului și navigației”. Se mai decidea constituirea unei comisii speciale a puterilor care trebuia să se informeze asupra stării celor două țări și să propună temeiurile viitoarei lor organizări. Câte un divan ad-hoc, reprezentând, prin membrii săi, interesele calselor întregii societăți urma să fie convocat în fiecare țară, pentru a exprima dorințele populației. Printr-o convenție specială, puterea suverană și puterile garante urmau a fixa noul statut al Principatelor, cărora li se acorda și dreptul de a se apăra cu câte o armată națională, orice acțiune de intervenție a Porții fiind supusă unui prealabil consens al puterilor garante. Un capitol de tranziție se încheia și se putea trece la înfăptuirea Unirii de la 1859.