Alexandru Ioan Cuza a desfășurat o vastă activitate de așezare a statului român pe baze moderne, inițiind și înfăptuind reforme democratice de mare importanță, reușind să depășească obstacole puse în cale de unele Mari Puteri, în special de Imperiul Otoman.
Deoarece politica sa de reformare întâmpina o puternică rezistență din partea majorității Adunării, Cuza a recurs la lovitura de stat din 2/14 mai 1864 și a hotărât organizarea alegerilor pe baza unei noi legi electorale. Domnitorul a adresat poporului român o Proclamație, prin care arăta motivele deciziei sale, solicitându-l să aprobe textul Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris și al noii legi electorale. În cadrul plebiscitului cetățenii României- dornici de schimbări și reforme- au aprobat aproape în unanimitate propunerile lui Cuza. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris- un act cu valoare constituțională- sporea puterile domnitorului.
Acesta prevedea „Puterile publice sunt încredințate domnului, unei Adunări Ponderatice și Adunări Elective” (art. 1), iar „Puterea legiuitoare este exercitată în colectiv de domn, de Adunarea Ponderatică și Adunarea Electivă” (art. 2). Domnul are singur inițiativa legilor, el le pregătește cu concursul Consiliului de Stat și le supune Adunării Elective și Corpului Ponderator spre votare (art. 3). Domnul mai are următoarele drepturi: numește pe președintele Adunării Elective și pe cei doi vicepreședinți ai Corpului Ponderator, deleagă minștrii sau membrii Consiliului de Stat care vor susține în Adunarea Electivă proiectele de legi, numește 64 de membri ai Corpului Ponderator, poate refuza sancționarea legilor.
Treptat, politica lui Cuza și faptul că el se înconjurase de o camarilă, care s-a angajat în tot felul de afaceri păguboase pentru stat, au condus la împotrivirea tot mai energică a conservatorilor afectați de reforma agrară, dar și a burgheziei radicale (roșii), care-l acuza pe domnitor de tendințe autocratice. La începutul lui 1863 s-a vehiculat ideea aducerii unui principe străin. După lovitura de stat din 1864, atitudinea contra domnitorului a crescut în intensitate. În iunie 1865, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigorie Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica , Anastasie Panu și Gheorghe Știrbei au semnat un act prin care se obligau ca „ la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”. Ion C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în vestul Europei cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat. Ei au avut discuții cu împăratul Napoleon al II-lea, care era considerat principalul protector al României.
În cursul lui 1865 vocile care cereau detronarea domnitorului erau au devenit mai puternice și mai multe. În acest context, Cuza adresa la 19 septembrie o scrisoare lui Napoleon al III-lea în care arăta ce s-a realizat în România în timpul domniei sale și făcea „constatarea că simpatiile Franței pentru persoana sa au pălit. Poate el, Cuza, nu era la înălțimea rodului pe care trebuia să-l aibă, iar dacă împăratul crede astfel, el este gata să părăsească tornul”. Pe 5 decembrie, în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare, domnitorul a afirmat că nu era împotriva rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc, adică aducerea unui principe străin pe tronul României. „Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere că expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire- însă numai ca depozit sacru”. Prin această declarație Cuza însuși pregătea evenimentele din februarie anul următor.
Pe 11 februare mult după miezul nopții trupe din Regimentul 7 de linie și două baterii de artilerie se îndreaptă spre Palat. Aici, garda comandată de maiorul Lecca, îi aștepta. Un grup de ofițeri și civili intă în clădire, ajunge la ușa încăperii unde dormea Cuza, o forțează și intră. Cuza nu se opune, deși avea pistoalele la îndemână, și când grupul de ofițeri cu revolverele în mâini, îi cer să abdice și-i prezintă decretul respectiv, el îl iscălește pe spatele unuia dintre complotiști, colonelul Pillat. Acest decret are următorul cuprins:
“Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a ministerului ales de popor.” Expresia “conform dorinței națiunei” și aceea a ministerului “ales de popor” erau de circumstanță, pentru face impresie opiniei publice. În realitate nu era deloc dorința “națiunei întregi”, căci țăranii care formau peste opt zecimi din populație, muncitorimea de la orașe și o bună parte din burghezia mică și mijlocie erau pentru Cuza. Nici guvernul nu fusese “ales de popor”, ci numit de Locotenența Domnească, adică trei dintre complotiști.
După semnarea actului de abdicare- ora 5 dimineața- Cuza, îmbrăcat în haine civile, este scos din palat, trecând printre două rânduri de soldați întorși cu spatele spre el pentru a nu-l vedea pe fostul domn- așa de mare era teama de o eventuală reacție a soldaților- suit într-o trăsură cu ferestrele acoperite și dus la casa lui Constantin Ciocârlan, un devoltat al lui C.A. Rosetti. La ora 13, sunt convocate cele două camere ale Parlamentului într-o ședință extraordinară. Locoteneța Domnească (cea care înlocuia domnitorul pe timpul vacantării tronului) și guvernul aduc la cunoștință actul abdicării. Deputații proclamă apoi domnitor pe Filip I, conte de Flandra, din familia domnitoare belgiană. Acesta refuză însă coroana.
Dacă ar fi să ne luăm după actele oficiale și după „Românul” lui C.A. Rosetti ar trebui să credem că detronarea lui Cuza a provocat o mare satisfacție, ba chiar o explozie de entuziasm. Adevărul este că „mărețul act” și „spectacolul sublim” s-a petrecut noaptea, pe întuneric, iar locuitorii Capitalei, în marea lui majoritate n-au reacționat cum se așteptau complotiștii. Manifestațiile unei minorități interesate, alcătuită din cei ce luaseră puterea și din partizanii celor care sperau situații personale și avantaje de pe urma schimbării petrecute, nu trebuie să inducă în eroare. E adevărat că nici n-a fost vreun gest de dezaprobare a acțiunii complotiștilor, căci nici oștirea loială, nici populația civilă n-au reacționat în acest sens, n-au mișcat. În ciuda campaniei de presă dusă împotriva lui Cuza după abdicare, domnia de șapte ani a rămas în istorie prin înfăptuiri majore pe linia organizării statului pe baze moderne și reforme cu un larg impact asupra populației.
sursa
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.Carol I, editura Enciclopedică, București 2010