În ziua de 21 iunie 1899, la ora 13:30, Ioan Stănescu, intendentul institutului ”Maternitatea” al spitalului Filantropia din București, declara ofițerului stării civile de la Primăria Sectorului 1 Galben nașterea copilului unei menajere internată la spital cu puțină vreme în urmă. Băiatul venise pe lume în data de 19 iunie, la ora 19:55. Potrivit dorinței mamei, copilul a fost trecut în actul de naștere cu prenumele Gheorghe și, conform legii, cu numele ei: Gheorghe Maria Marin Vișan. Tatăl oficial era necunoscut. Maria Vișan era de loc din județul Romanați. După moartea părinților, fratele ei mai mare a devenit șeful gospodăriei. Acesta era violent și deseori își bătea soția, iar sora sa Maria nu scăpa nici ea. Într-o dimineață, Maria și cumnata ei și-au făcut o plută, au trecut Oltul și cu trenul au ajuns la București. Acolo, dezorinetate pe peron, au fost abordate de impiegatul CFR, Constantin Călinescu. Acesta le-a întrebat ce caută în Capitală. ”Vrem și noi să ne face cucoane”. Constantin Călinescu îi oferă Mariei un post de menajeră în casa lui. Acolo, el locuia împreună cu soția(tot o Maria) și surorile acesteia. Frumusețea noii fete îi atrage atenția lui Tache Căpitănescu, singurul cumant al lui Constantinn Călinescu.

Prin august-septembrie 1898 fata cedează insistențelor și probabil, promisiunilor îndrăgostitului. Când sarcina nu a mai putut fi ascunsă, a izbucnit scandalul. Pentru a pune capăt comentariilor, Maria Călinescu, care își dorise un copil, dar nu putuse să-l aibă, sugerează soțului să crească ei băiatul. Pe lângă treburile curente ale gospodăriei, Mariței îi revenea astfel și rolul de doică al propiului copil. G. Călinescu va afla târziu cine îi era mamă. În aprilie 1919, în urma uneia din obișnuitele altercații dintre el și Marița Vișan, cineva dintre cei de față exclamă: ”Marița e mama ta”. Șocul psihologic a avut o dublă consecință: își va croi independent existența în anii următori, iar pe de altă parte, prezența a două mame îi va da senzația că este cu adevărat orfan. El oricum nu se simțise în elementul său în sânul familiei. ”Deși nu m-am născut în Ardeal și părinții nu-mi sunt din acele părți, eu sunt ardelean. Orice privește Transilvania mă bucură sau mă mâhnește personal și am cu lumea de acolo un sentiment de solidaritate acută. Fapt este că oricine laudă sau atinge Transilvania mă încântă sau mă rănește personal și că am înaintea ochilor un strămoș înveșmântat într-un cojoc de lână pe dinăuntru, oierește, ca prin Rod, Poiana-Sibiului și Jina”.

Senzația adâncă de singurătate, îi însoțește copilăria amputată. ”Întâia amintire pe care o am este următoarea: mă aflam pe brațele cuiva pe o tindă gigantică, privind spre un bulevard imens. Pe urmă, prin reconstrucție, am înțeles despre ce era vorba. Tinda nu era altceva decât modesta intrare cu două scări laterale a bisericii Schitu Măgureanu de lângă Cișmigiu”. ”O a doua amintire: eram dus de alții în fundul curții. Acolo era o mare prăpastie și ea se mișcau niște ființe cât urșii. Am dezlegat și această enigmă. Era vorba de o groapă în care fuseseră aruncați niște pisoi socotiți prea numeroși”. Lipsa iubirii părintești, răceala protocolară a familiei, convicțiune timpurie că este necesar să-și cenzureze dorințele, să se mulțumească cu ce i se oferă au declanșat o tonifiantă trăsătură de caracter ce va funcționa ca o constantă a personalității. ”Îmi aduc foarte bine aminte de copilărie și știu că n-am cunoscut gelozia, invidia și ura. Niciodată n-am suferit că n-aveam ce primeau alții, nu am devenit palid de izbânzile altora, de bucuriile lor”. Copilul trebuia să se mulțumească cu puțin. Un capriciu intelectual îi era satisfăcut după multe amânări și doar în măsura în care solicitarea făcea dovada unei perseverențe asidui. Când Maria Călinescu a acceptat să-i dăruiască ”o vioară de 50 de lei”, plăcerea ”n-a fost în clipa cumpărării, ci într-un an întreg de așteptări și popasuri lungi în fața vitrinei”.

În toamna lui 1903 familia Călinescu și Maria Vișan s-au stabilit la Botoșani, unde Constantin fusese transferat cu serviciul. Casa nr. 99 din Calea Națională era una patriarhală, cu o curte zdravănă, care părea ”colosală”, iar treptele erau ”imense”. La Botoșani este fermecat pentru prima oară de sexul opus. O fetiță, poreclită ”Muta”, deoarece era ”puțin împiedicată la limbă” îl ducea în podul unde ținea ascuns ”un depozit de păpuși și jucării”. Se înțelegeau printr-un limbaj criptic : ”Știu precis că aveam o convorbire cum știu, de pildă, că am vorbit în vis”. În 1906, Constantin Călinescu e mutat la Iași. Acolo, în septembrie 1906, George Călinescu începe școala. În primele săptămâni era însoțit dimineața și așteptat la ieșire de Marița. Urcușul spre școală era greu iarna din cauza poleiului. La coborâre ”puneam tașca pe jos și așezat pe ea, mă rostogoleam până în vale”. În clasele primare, elevii aveau de obicei note mari. Notele lui G. Călinescu oscilează totuși între 5 și 9. Pe primul trimestru în clasei I, la cele opt obiecte de studiu, are doar medii de 8. Institutoarea M. Roiu îi notează conduita cu 9, ”atențiunea este bună”, iar silința ”f. bună”.

De imaginea acestei învățătoare are prima amintire tristă. ”Profesoara mea de școală primară avea obiceiul să vină întotdeauna la școală cu soțul ei, care era institutor, și fiul său care era școlar. Într-o zi, trecând pe lângă ei pe stradă și învârtind călimara de sticlă ce trebuia s-o ținem în mână, călimara a căzut ca din praștie chiar pe rochia doamnei, făcând o pată enormă de cerneală”. Învățătoarea a chemat părinții, a cerut despăgubiri și într-o zi m-am prezentat personal și am depus o piesă de cinci lei în mâinile doamnei”. La începutul lui decembrie 1906, G. Călinescu s-a îmbolnăvit de bronșită și aproape două luni s-a zbătut între viață și moarte. A rămas în urmă la învățătură o perioadă, dar ca urmare implicării tatălui său în supravegherea temelor, se rederesează și ia într-un final premiul trei, singurul premiu pe care l-a luat viitorul critic în toți anii de școală. Premiile s-au înmânat la Teatrul Național. La acordarea premiului al treilea, nu s-a cântat ca la premiile I și II iar ”absența acelei muzici mi-a rănit inima infantilă”.

În 1907 îi moare tatăl adoptiv și notele scad din nou. În septembrie 1908 este înscris în clasa a treia la Școala primară de băieți nr. 3 ”Cuibul cu barză” de pe strada Știrbei-Vodă din București. Notele se situează în jurul cifrei șapte. Noul elev, mic de statură și slăbuț, era deseori ținta glumelor și loviturilor colegilor săi caracterizați de o cruzime inocentă. Deseori ajungea în fața institutorului care îi pedepsea pe turbuleți și îi mângăia pe creștet pe învinși, adică și pe G. Călinescu. Cu vacanța anului 1910, micul George a răsuflat ușurat. Scăpa de ”Cuibul cu barză” și de colegi. Urma gimnaziul și liceul în care iese la iveală, timid, vocația literară…