Dex-ul ne dă definiția cuvântului mită: “Sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai puțin conștiincios.” Care sunt sinonimele? Mâzdă, rușfet, sfănțuială. Cuvântul rușfet ne duce puțin spre originea aceastei practici atât de răspândite în societatea românească. Începând cu mijlocul secolului al XVI-lea suzeranitatea otomană asupra Țărilor Române se accentuează și li se impun o serie de obligații economice.

Haraciul era principala, dar nu și cea mai grea obligație pe care românii o aveau față de Poartă. La început acesta era prețul păcii sau al neagresiunii pentru ca după un timp să devină simbolul suzeranității otomane. Haraciul Moldovei era în 1465 de 2000 de galbeni pentru ca la 1582/1583 să ajungă la 66.000. Pentru Țara Românească consemnăm pentru 1540-1541 20.0000 de galbeni iar în perioada 1574-1579 să avem 104.000. Perioadele de vârf coincid cu domnia lui Murad al III-lea (1574-1595), primul sultan despre care se știe public că primea mită.

Peșcheșurile erau plocoane obligatorii oferite anual sau ocazional. Primele peșcheșrui se crede că au fost date din politețe, deci benevole. Cu trecerea timpului, tot mai mulți dregători otomani au început să fie recompensați în acest fel. În ce constau aceste cadouri? În a doua jumătate a veacului al XVI-lea se ofereau șoimi (70 din Moldova, 20 din Țara Românească și 20 din Transilvania), cai (20 din Moldova și 20 din Țara Românească), blănuri de samur, de râs și de veveriță, colți de morsă, stofe de fir și bani.

Pe lângă acestea, românii mai erau obligați să livreze la prețuri preferențiale diverse bunuri, să participe la războaie alături de turci, să trimită pe cheltuială propie meseriași cu diverse specializări, să le transporte felurite bunuri.

Rușfeturile. În ansamblu, nu darurile oficiale – peșcheșurile- fie periodice fie întâmplătoare au constituit povara cea mai mare pentru domnie. Cu adevărat o povară s-a dovedit a fi sistemul darurilor neoficiale- rușfeturile. De altfel, linia de demarcație dintre darurile oficiale și neoficiale devine tot mai labilă, sistemul darurilor ajungând atât de practicat, încât făcea parte din ansamblul formulelor de politețe, iar persoanele oficiale le pretindeau pe față. Corupția devine endemică mai ales de la sultanatul lui Murad al III-lea. Surse otomane și habsburge îl acuză de a fi acceptat beneficii imense, inclusiv 20.0000 de ducați de la un funcționar pentru a obține guvernarea în Tripoli și Tunisia, întrecând astfel mita pe care o luase marele vizir de la rivalul său la acel post.

Pe de altă parte, în Țările Române se intensifică luptele între facțiunile boierești, acestea determinând slăbirea internă și deterioararea poziției față de Poartă. În aceste condiții se ajunge la ruinătorul mezat al tronului, cu consecințe nefaste asupra evoluției țărilor noastre. Mecanismul era simplu și funcționa cu o deosebită eficiență pentru otomani: facțiunea care oferea mai mult își impunea candidatul, iar daca banii nu ajungeau, se făceau împrumuturi cu dobânzi mari, până la 50%, cheltuielile urmând a fi scoase de pe spinarea locuitorilor. Domnul avea grijă să-și plătească haraciul și peșcheșurile, să-și achite datoriile, să “ungă” permanent pe sultan și pe marii dregători care puneau vorbe bune pe lângă el, să strângă “bani albi pentru zile negre”, adică sume pentru vremuri de mazilire. Cea mai mare povară pentru vistiereia țării devena ungerea permanentă a factorilor de decizie otomani, într-un mod mai mult sau mai puțin discret.

Dacă haraciul și peșcheșurile nu erau așa însemnate ca pondere și se strângeau aproape automat după colectarea birurilor contribuabililor, dacă plata datoriilor se transfera asupra urmașilor și strângerea rezervelor mai putea suferi amânare, în schimb “neungerea carului Porții” putea însemna nu numai pierderea domniei ci chiar și a vieții. Pentru presiuni, turci aveau o întreagă “pepinieră” de domni (foști sau aspiranți), întreținută cu grijă în Rhodos, Cipru, Alep, Alexandria sau chiar Constantinopol (cel puțin 10 persoane la 1555, întreținute de vistieria otomană). Pentru a neutraliza această “pepinieră” nu exista pentru titularul tronului decât un singur mijloc eficace: acela de a oferi sultanului și dregătorilor săi apropriați daruri și mai mari decât pretendenții la scaunul domnesc.

În consecință, patima domniei (“voyvodalîc sevdasi”), alimentată de lupta partidelor boierești și de lăcomia clasei stăpânitoare otomane, a constituit cea mai mare nenorocire pentru țările noastre. În deceniul 1581-1590, calculele arată, cu aproximație, că atunci în perioada de vârf a mezatului tronurilor, cheltuielie domnilor munteni, inclusiv cu haraci și peșcheș, ating imensa sumă de 6.500.000 de galbeni, adică o medie de anuală de 650.000 de galbeni. Este o sumă enormă, având în vedere că de la Egipt, o provincie foarte bogată, se luau anual 500.000 de galbeni. Este, în epocă echivalentul a 1275 de sate, calculate după prețul lor mediu de vânzare. Cu alte cuvinte, anual din Țara Românească, era transferat pe malurile Bosforului, echivalentul a 1275 de sate. În această sumă nu sunt incluse darurile în natură- blănuri, giuvaiere, stofe de preț, etc.- care sunt și ele consemnate în documente, unele din ele având o valoare foarte mare, pe care domnii români n-o puteau achita decât în câțiva ani.

Efectele acestui sistem, coroborate cu întregul regim al dominației otomane și cu asuprirea internă, s-au reflectat în creșterea excesivă a fiscalității în Țările Române, fapt ce a dus la depopularea satelor. Țăranii preferau fuga în Transilvania și chiar în Imperiul Otoman. Nu de puține ori domnitorii raportau la Poartă că nu mai aveau cu cine strânge recolta din cauza fugii țăranilor. Poate cel mai grăitor la adresa situației românilor și la apariția și generalizarea rapidă a mitei la noi este cornicarul Mustafa Ali care ne spune că pe vremea lui Soliman Magnificul Moldova și Țara Românească erau “înfloritoare și prospere,” pe când în vremea lui Murad al III-lea, “când s-a apropriat anul hegirei 1000(19 octombrie 1591-9 octombrie 1592), ele erau ruinate și depopulate, căci domnii mai sus amintiți, ajungând să fie schimbați o data la două-trei saptămâni, au ruinat țările lor prin mită (rușvet).”

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici. Și nu e vorba de mită 😉

sursa

Istoria românilor,vol IV, Editura Encicopedică, București, 2001