Iulia Hașdeu s-a născut pe 14 noiembrie 1869 la București. A fost botezată de Ionel C. Brătianu, prietenul tatălui său. După oficierea slujbei, tatăl aduce pe o tavă de argint: un ban de aur, o cruciuliţa, un condei, o floare, o carte şi alte amulete, pentru a stabili conform tradiției, ce va face în viață. Când tatăl aştepta căderea şorţului pe carte, mâna micuţei ia voinic condeiul de aur, unul dintre darurile nasului, agăţând în degetul cel mic şi ramul subţire al florii. Geniul ei a ieșit la iveală repede. La 6 ani şi 7 luni, a scris un roman despre viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul. La 8 ani, a absolvit şcoala primară, cunoscând deja limbile franceză, engleză şi germană, iar la 11 ani, clasele gimnaziale, cu premiul întâi, la „Sfântul Sava”, studiind în paralel muzica la Conservator, secţiile de pian şi canto plus desenul şi pictura.

În septembrie 1881 pleacă să studieze la Paris, fiind înscrisă la Colegiul «Sévigné», unde obţine bacalaureatul în 1886. Aici profesorul Maurice Albert este cel care i-a descoperit geniul literar. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Sorbona, participând şi la cursurile de la École des Hautes Études din Paris. Tatăl îşi îndeamnă fiica să studieze asiduu: „Toţi se interesează de studiile şi succesele tale şi au dreptate, căci tu – basarabo-munteano-ardeleanca – eşti un fel de esenţă a întregului neam românesc”. Concomitent, lua lecţii de pictură şi de canto, dar şi de latină sau greacă. Nu a neglijat nici compoziţia, creând mai multe arii pentru unele din poemele sale. Începe pregătirea pentru teza de doctorat, pe tema Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea.

A ţinut la Sorbona două conferinţe, cu temele ”Logica ipotezei” şi ”A doua carte a lui Herodot”, vădind un talent oratoric deosebit. Îndrăgostită de limba şi cultura franceză, dar mai ales de trei mari personalităţi, Napoleon I, Ferdinand de Lesseps şi Victor Hugo, Iulia Hasdeu a suferit profund la moartea lui Hugo, idolul ei. Iulia își găsea clipe de liniște doar prin Parcul Luxemburg. Parcă presimţind că nu va avea timp, Lilica(așa cum o alinta tatăl) renunţă la somn, la orele de odihnă şi scria. Scria poezii, creiona piese de teatru, citea, se pregătea pentru teza de doctorat. Începuse să sufere de miopie. Avea dureri groaznice de cap. Nopţile pierdute, ardoarea cu care făcea totul au început să-şi facă efectul. A avut o bronşită pe care, în frenezia pregătirii pentru diverse examene, pe umeri cu povara rugăminţii tatălui de a învăţa, Iulia nu o tratează cum trebuie. Această a fost sămânţa din care a răsărit apoi ca o buruiană tuberculoză în 1888.

După o încercare de tratament în sudul Franţei, Italia şi Elveţia, revine în ţară, conştientă că sfârşitul îi este aproape. Pe 29 septembrie 1888 inevitabilul s-a produs. A fost înmormântată la Cimitirul „Bellu”, unde Hasdeu, sfâşiat de durere, între 1888-1891, i-a construit primul templu, în cavoul familiei. Între anii 1894 – 1896, tatăl a înălţat şi castelul din Câmpina, chiar la indicaţiile spiritului fiicei sale, cu care a comunicat până în ultima clipă a vieţii (după propriile afirmaţii), acesta servind drept un al doilea templu închiant icoanei Iuliei. Scrierile i-au apărut postum, prin grija părintelui său. În Paris pe 20 decembrie 1993 a fost fixată o placă amintind că în acea casă a locuit Iulia Hasdeu, poetă româncă de expresie franceză. „Tinerii români sunt remarcabil de dotaţi, aşa după cum cel puţin mi-a fost dat să cunosc în Franţa prin dialogurile cu ei şi prin scrierile lor; sunt foarte uimit de înalta lor cultură literară şi de seriozitatea spiritului lor. Domnişoara Hasdeu a făcut în ţara noastră cea mai mare onoare ţării sale”. (Sully Prudhomme)

Iulia Hașdeu a visat că va trăi peste 100 de ani și de aceea a ţinut un jurnal în viitor: până în 1979! Poate că presimţind moartea a vrut să i-o ia înainte, să-şi trăiască viaţa, aşa cum vrea ea, să îşi deseneze un drum aşa cum l-a visat, cu un final grandios şi romantic: regină a ţării sale! A murit cu regretul că timpul nu a avut răbdare cu ea, că nu a putut să-şi desăvârşească opera, că anii de muncă, de învăţătură, de renunţări nu însemnau nimic în faţă morţii. A murit iubind viaţa, fără a-i fi însă teamă de moarte. Copilul-geniu a plecat lăsându-i pe toţi cu sufletele goale, tocmai când se pregăteau să se bucure de roadele lui.