În 1799, Napoleon Bonaparte dă o lovitură de stat, preluând toată puterea. În guvernarea sa, Napoleon a moștenit războaiele inițiate de Revoluție. Cea mai amenințătoare forță terestră care punea în primejdie cuceririle teritoriale ale Franței era Austria. Aceste cuceriri vor fi salvate însă prin bătălia de la Marengo din 1800.

Situat în mijlocul câmpiei care se întinde în faţa Alessandriei, între un drum mărginit de duzi ce ducea la Tortona şi un pârâu, micul sat Marengo avea să dea numele uneia dintre cele mai celebre bătălii ale epocii napoleoniene. Înainte cu o zi de bătălia de la Marengo, Napoleon Bonaparte era nedumerit. Pe o ploaie torenţială, Primul Consul a urcat în vârful turnului din San Giuliano, pentru a scruta câmpia. Privind de acolo, Napoleon şi-a dat seama că satul Marengo era o poziţie cheie. În acelaşi timp, Bonaparte s-a arătat surprins de faptul că inamicul nu a luat măsuri mai eficace de apărare. ”Micul caporal” îşi răsfirase forţele în momentul în care l-a trimis pe Desaix cu o parte din armată spre Novi. În dimineaţa zilei de 14 iunie 1800, Napoleon a fost trezit de bubuitul tunurilor. Austriecii au ieşit din Alessandria, au aruncat două poduri peste Bormida şi se pregăteau să iasă în câmp deschis. Furios la culme, Napoleon i-a trimis lui Desaix ordinul de a se întoarce cât mai repede la Marengo. Aproape de înfrângere Napoleon nu avea decât 15 tunuri, în timp ce feldmareşalul Melas avea peste o sută de piese de artilerie.

Bătălia a devenit în scurtă vreme crâncenă. Artileria austriacă, de şapte ori mai numeroasă decât cea a lui Bonaparte, a reuşit să facă spărturi sângeroase în rândurile trupelor inamice. Curând, francezii au început să bată în retragere, sub presiunea a 40.000 de austrieci. Batalioanele franceze angajate în luptă şi-au terminat cartuşele, dar au fost salvate de garda consulară, care a sosit încărcată cu muniţie. Schimbul de focuri a reînceput cu intensitate, dar muniţiile fiind insuficiente, batalioanele franceze au cedat din nou. Decimată, armata franceză a fost constrânsă să dea înapoi în faţa imperialilor. De sus, din clopotniţa bisericii din San Giuliano, Napoleon, îngrijorat, dar simulând calmul, aruncase în luptă garda consulară. Grenadirii călare, în uniforme strălucitoare, au şarjat în galop, dând peste cap cavaleria inamică. Baronul de Melas s-a bătut cu înverşunare; şi el îşi pusese în joc tot viitorul, o eventuală înfrângere obligându-l să capituleze. Napoleon avea să-şi amintească în vremea exilului din insula Sfânta Elena de modul admirabil în care s-au bătut austriecii la Marengo. Şarja grenadirilor nu a reuşit să ofere infanteriei franceze decât un scurt moment de respiro. Austriecii îşi reiau ofensiva cu vigoare, în vreme ce francezii se retrag în perfectă ordine. La amiază, convins de victorie, Melas, uşor rănit, s-a retras în Alessandria, lăsându-l pe şeful său de stat major, generalul Zach, să organizeze urmărirea francezilor.

Melas a trimis la Viena un mesager care să dea de veste împăratului şi Consiliului aulic că invincibilul Bonaparte a fost învins. De cealaltă parte, statul-major din preajma lui Napoleon nu-şi ascundea neliniştea. Ofiţerii erau convinşi că bătălia a fost pierdută. Acelaşi lucru l-a crezut şi Desaix, sosit pe la orele două cu trupe proaspete, 8.000 de oameni. Desaix i-a spus lui Napoleon: „Generale! Bătălia este pierdută.” Apoi, uitându-se la ceas, a adăugat: „Nu-i decât ora 3, avem timp să câştigăm alta”. Generalul Berthier a primit din partea Primului Consul ordinul de a trece la ofensivă şi a încerca să transforme retragerea în asalt. Austriecii, siguri de victorie, îşi puseseră deja frunze la chipiuri şi înaintau cu armele la umăr, „de parcă se pregăteau să se ducă acasă”. Nici nu mai acordau atenţie francezilor, considerându-i în completă debandadă. Situaţia nu era deloc aşa; soldaţii lui Napoleon şi-au recăpătat încrederea în momentul în care trupele lui Desaix şi-au făcut apariţia pe câmpul de luptă în rânduri strânse, fără grabă, „ca o pădure pe care vântul o face să freamăte”. Artileria a fost plasată în intervalele dintre brigăzi şi un regiment de cavalerie grea încheia coloana. Austriecii au fost loviţi de mitralii, obuze, focul puşcaşilor; peste tot, tobele au dat semnalul trecerii la atac. Imperialii au fost surprinşi de atacul pe cât de neaşteptat, pe atât de impetuos. Cu un elan irezistibil, Desaix atacă la baionetă.

Pentru francezi, la orele două, totul fusese doar jale şi spaimă. Era înfrângerea şi sfârşitul carierei militare şi politice a lui Napoleon. La orele cinci însă erau învingători. Bonaparte a cucerit pentru a doua oară Italia. Toată artileria franceză, concentrată sub ordinele lui Marmont, a secerat coloanele austriece care, dezorientate, au bătut în retragere. O şarja executată de cavaleria lui Kellerman a transformat retragerea austriecilor în derută. Armata lui Melas nu mai este decât o turmă înspăimântată care se îngrămădeşte pe podurile de peste Bormida pentru a se pune la adăpost înapoia zidurilor cetăţii Alessandria. Din păcate, Desaix a căzut lângă San Giuliano. În timp ce înainta în fruntea unei semibrigăzi uşoare, un glonţ i-a străpuns pieptul. Napoleon a dat ordin ca înhumarea corpului prietenului său să se facă în capela azilului Marele Saint-Bernard. Monumentul funerar, un basorelief, a fost gata abia în 1805 şi Bonaparte a avut ciudata idee de a transmite bernardinilor, pentru a fixa lespedea funerară o mistrie, un cancioc şi un şorţ de zidar. A doua zi după victoria de la Marengo, emisari austrieci au plecat din Alessandria pentru a cere armistiţiul. Bonaparte l-a acordat, cu condiţia ca austriecii să evacueze imediat Mantua, întregul Piemont şi Lombardia. În plus, Napoleon a mai cerut ca oraşele fortificate să fie predate împreună cu artileria lor.

După încheierea armistiţiului, Napoleon a intrat în triumf în Milano, pe jumătate înăbuşit sub flori. În câteva zile a reorganizat Republica Cisalpină şi a dus negocieri cu trimisul papei Pius al VII-lea. La Paris se răspândiseră zvonurile cele mai pesimiste. Circulau veşti despre „o înfrângere nemaipomenită” şi despre „moartea unui mare comandant”. Guvernul era consternat. Se preconiza o întâlnire a consulilor şi miniştrilor în vederea stabilirii măsurilor necesare pentru înlocuirea lui Bonaparte dacă acesta ar fi fost ucis sau învins, ceea ce părea a fi foarte probabil şi, totodată, sinonim. Vestea victoriei a provocat un adevărat delir. Parizienii s-au adunat pe străzi şi în pieţe. Cârciumile au fost pline până noaptea târziu şi nu s-a băut nici un pahar cu vin care să nu fi fost închinat republicii, Primului Consul şi armatelor franceze. Dacă efectivele conduse de Desaix nu apucau să se întoarcă la timp, bătălia care se angaja la Marengo nu putea decât să le fie favorabilă austriecilor, a căror superioritate numerică era zdrobitoare. Mai ales detractorii lui Napoleon sunt foarte expliciţi în această privinţă. „La orele trei după amiază, după o rezistenţă deznădăjduită, armata lui Bonaparte decidea retragerea, iar Melas putea să considere victoria austriacă un fapt împlinit.

În acel moment însă, către orele cinci, călăuzit de zgomotul tunurilor, şi-a făcut apariţia generalul Desaix, cu divizia Boudet. Efectul surprizei a fost, asupra austriecilor, total; ei credeau bătălia terminată. La orele zece, trupele lui Melas treceau înapoi Bormida; înfrângerea franceză se transformase în victorie. Ea s-a datorat revenirii lui Desaix, căzut în lupta puţin timp după aceea, şi nu geniului militar al lui Bonaparte. Din acest punct de vedere, diferitele relatări ale bătăliei, începând cu buletinul armatei din Italia şi terminând cu dictările de la Sfânta Elena, reprezintă o versiune foarte remaniată a acestei lupte, în care meritul lui Desaix este minimizat în favoarea prim consulului. Într-o scrisoare trimisă unui unchi de-al sau, tânărul Maurice Dupin, tatăl scriitoarei George Sand(Amantine-Lucile-Aurore Dupin), participant la bătălia de la Marengo, descrie haosul care a caracterizat lupta: „Pan! Pan! Paf! Înainte! Sunaţi atacul! În retragere! În baterie! Suntem pierduţi! Victorie! Scapă cine poate! Alergaţi la dreapta, la stânga, la mijloc, reveniţi, rămâneţi, plecaţi, să ne grăbim. Păzeşte-te de obuz! În galop! Capul jos! Iată un obuz care ricoşează. Morţi, răniţi, picioare mai puţine, braţe amputate, prizonieri, bagaje, cai, cătări, strigăte furioase de victorie, de durere. O prăfărie a dracului, o căldură de infern, o confuzie, o zăpăceala magnifică. Iată în câteva cuvinte o idee clară şi netă asupra bătăliei de la Marengo de unde nepotul Dvs. a revenit teafăr, după ce a fost răsturnat împreună cu calul său de o bombă”.

Victoria obţinută de francezi a fost indiscutabilă, dar pierderile au fost atât de mari şi armata franceză a fost atât de extenuată, încât o exploatare imediată a victoriei a fost imposibilă. Austriecii dispuneau de forţe superioare capabile, sub o conducere pricepută şi energică, să câştige victoria finală, însă demoralizarea trupelor, dar mai ales a comandantului, era completă. Marii căpitani din acea epocă, când tehnica nu ocupa un rol decisiv, spuneau că trei sferturi din victorie se câştigă cu moralul şi că o armată nu este învinsă decât atunci când se crede învinsă. La Marengo, armata lui Melas şi însuşi feldmareşalul nu mai credeau în victorie. Din cauza oboselii şi a pierderilor pe care armata franceză le-a avut, Bonaparte s-a grăbit să accepte armistiţiul cerut de Melas. Prin semnarea armistiţiului, Austria a pierdut într-o zi şi-ntr-o singură bătălie ce câştigase într-un an şi în zece bătălii. Victoria de la Marengo a avut pentru desfăşurarea evenimentelor o influenţă covârşitoare, atât pe plan intern, cât şi extern. Ea a consolidat în aşa măsură poziţia lui Bonaparte în interior, încât el a putut trece fără riscuri la o dictatură pe faţă. Dar această victorie, oricât de mult uimise Europa, nu rezolva problema păcii. Austria dispunea, chiar învinsă în Italia, de forţe importante şi nu era de acord la concesii prea mari. A fost nevoie de o nouă campanie franceză în Germania pentru a pune capăt războiului prin tratatul semnat la Luneville.