După moartea regelui Carol I în septembrie 1914, toată lumea se temea de tot ce poate fi mai rău. Toți se așteptau ca Elisabeta să-i acuze pe pro-antantiști că sunt răspunzători de moartea prematură a soțului său. Dar, odată terminate funeraliile, ea avea să se retragă pentru totdeauna din viața publică. Fără gânduri de răzbunare, și-a ales ca reședință Palatul episcopal de la Curtea de Argeș ”pentru a fi cât mai aproape de mormântul” soțului ei. Îmbrăcată în negru din cap până în picioare, asemenea unei călugărițe, și-a petrecut cea mai mare parte din timp în compania nepoatei sale preferate, Elisabeta, sau făcând planuri ca să pună bazele unui orfelinat la Curtea de Argeș.
S-a întors la București în 1915, înainte de Crăciun, pentru o nouă operație de cataractă, a patra. A fost o reușită. Și totuși, niciunul dintre proiectele ei nu reușea să-i mai redea bucuria de a trăi. La sfârșitul lui iaunuarie 1916, ea i-a mărturisit ministrului cultelor, I.G. Duca, venit într-o vizită de curtoazie pentru noul an, dorința de a se sfârși cât mai repede. ”De ce nu mă lăsați să mor, nu vedeți că nu-mi mai găsesc locul pe lumea asta, nu mai am niciun rol de jucat?” Prin intermediul doamnei sale de onoare, Maria-Elena Poenaru, ea a aflat că Elena Văcărescu se întorsese la București. Ar fi vrut să o revadă, dar îi promisese lui Carol că nu o va mai face niciodată, prea multă vâlvă se făcuse în familia regală din cauza ei.
Doctorii considerau că Elisabeta era destul de sănătoasă deși refuza să umble și stătea în fotoliu. În timpul ultimului sejur la București a refuzat să stea în vechile ei apartamente deoarece probabil îi trezeau prea multe amintiri. A preferat să se instaleze în atelierul ei de pictură, la mansarda Palatului, unde era greu de încălzit. Din pricina asta a făcut o răceală care s-a transformat în congestie pulmonară. După două zile de chin, în noaptea de 18 spre 19 după o zi cenușie și ploioasă, și-a dat sufletul. A vegheat-o doar camerista. Noul rege Ferdinand și regina Maria, împreună cu copiii lor n-au sosit decât mult mai târziu. Rudele de la Neuwied au fost chemate de urgență, dar le-a fost imposibil să ajungă la timp. De fapt la Neuwied nu mai rămăsese decât generația nepoților pe care distanța și viața îi îndepărtaseră de ea. Elisabeta era conștientă că se iviseră noi orizonturi și că nici România ei, nici Germania nu vor mai fi vreodată ce-au mai fost. Poate că acesta a fost și motivul pentru care n-a mai vrut să lupte.
Pentru înmormântare, regele Ferdinand a ținut ca una dintre ultimele dorințe ale Elisabetei să fie respectate. A plecat împreună cu ministrul cultelor să caute rămșițele pământești ale micuței principese Maria (1870-1874), spre a putea fi îngropate cu părinții săi. Nimeni nu mai știa să spună unde avusese loc înmormântarea. La Palat nu mai trăia nimeni de pe vremea aceea, în afara unui bătrân telegrafist care și-a amintit ceva, însă nu foarte precis. Un zvon mai vechi a reînceput să circule, anume că rămășițele pământești ale principesei n-ar mai fi la București, ci la Neuwied, unde regina le-ar fi mutat după scandalul Văcărescu, convinsă probabil că nu se va mai întoarce în România. Așa explica toată lumea abandonarea mormântului de la Cotroceni vreme de mai multe zeci de ani. Regele Ferdinand auzise aceste zvonuri, dar prefera să nu le dea crezare, deși nu putea nici să le dezmintă. După lungi căutări s-a găsit la mare adâncime, sicriașul micuței Maria. Când a văzut craniul, Ferdinand și-a amintit de o scenă din copilăria sa când se jucase cu principesa la Sigmaringen.
Înmormântarea reginei la biserica de la Curtea de Argeș a fost făcută în grabă și fără fastul celei a lui Carol. S-au ținut succesiv o slujbă ortodoxă și una protestantă. La sfârșit s-a cântat „Trioul în mi bemol major” de Schubert, orchestrat de „copilul spiritual”, George Enescu. Acesta își amintea de atmosfera tristă a acelei zile într-un articol publicat la centenarul nașterii Elisabetei: ”Mi s-a cerut, bolnav fiind de oreion, să orchestrez acest trio, ceea ce am și făcut, într-o noapte și o zi, domnul Cuclin șezând lângă mine și transcriind ceea ce orchestram. Lucrarea a fost isprăvită în timp util, iar orchestra ministerului, condusă de Dinicu, a cântat-o la trista ceremonie. Abia peste un an sau doi am putut asculta și eu compoziția aceasta, cântată pentru prima dată când mă aflam bolnav la pat, profund întristat de moartea lui Carmen Sylva, nedezmințită întrupare a bunătății”.
În timpul înmormântării reginei, când preoții se pregăteau să spună ultimele rugăciuni, un aghiotant s-a apropiat să-l anunțe pe rege că împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei îl trimisese pe unul dintre fiii săi, principele August Wilhelm. Regelui i s-a părut prea de tot și nu l-a acceptat. La deschiderea testamentului Elisabetei, surpriza a fost aproape totală. Cu excepția unor mici sume de bani pentru membrii săraci ai Curții sale și a câtorva bijuterii pentru nepoatele de la Neuwied, totul era împărțit între societățile de caritate pe care le patrona și crearea de burse pentru ”perfecționarea în străinătate” a unor artiști români. Nu-i uita nici pe locuitorii Curții de Argeș, unde cerea înființarea din aceste fonduri a unei „școli de grădinărit și pomicultură” și a unui sistem de canalizare pentru urbe, proiecte pe care guvernul nu le considerase importante…