Ultimele clipe ale lui Michelangelo Buonarroti. ”Nu există mai mare pierdere ca timpul irosit”


Michelangelo Buonarroti

În 1564, deși avea 88 de ani, Michelangelo Buonarroti continua să atingă perfecțiunea în artă. Iubea tinerețea și adora frumusețea cum a iubit piatra în care le-a făcut nemuritoare. Fie că sculpta o Pieta- pe care uneori dintr-un neînsemnat cusur al pietrei, ori mai rar, din vreo știrbitură a dălții o lăsa neterminată sau o spărgea- fie că își arăta măiestria de arhitect care înălța cupole, totdeauna Michelangelo era preocupat să realizeze frumosul, pentru a-i perpetua omenirii fericirea.

Cu un an înainte, în septembrie 1563 marele artist trecuse prin clipe grele care îl vor mâhni și afecta sănătatea. Îl luase pe lângă el pe Luigi Gaeta. Ce nu putea face bătrânețea lui, izbutea tinerețea lui Gaeta. Era mâna dreaptă a sa. Inamicii marelui artist uneltesc însă, îl acuză de furt pe Gaeta și-l aruncă în închisoare. Michelangelo protestează prompt și, ca un afront către adversari, îl numește ajutor-șef la șantierul de la bazilica San-Pietro. Sătul de intrigile din Roma, bătrânul sculptor se înfățișează papei Pius al IV-lea cu scrisorile de la Cosimo, noul duce al Florenței, prin care era chemat în ținuturile în care se născuse. În acel moment toată lumea și-a dat seama că lucrurile merseseră prea departe. NIMENI nu era în stare să termine bazilica în afară de maestrul florentin. La scurt timp după începerea procesului intentat lui Luigi Gaeta, acuzele încep să fie demontate, iar Michelangelo își recapătă în parte liniștea interioară.

Planuri de arhitectură, tot felul de schițe erau răvășite pe masa lui de lucru, pe pardoseala din piatră a atelierului. Nu mai avea răbdare nici să doarmă. Abia dacă mânca, de preferință puțin vin cu pâine. Ideile lui vizau: Capitoliul, Poarta Pia, planurile pentru basilica San-Giovanni di Fiorentini, transformarea Termelor lui Dioclețian într-o biserică- Santa Maria degli Angeli. Februarie 1564 a fost neobișnuit de frig pentru un oraș mediteranean ca Roma. Pe 17 februarie, pe o vreme urâtă, artistul încalecă și cutreieră ulițele. Ca un magnet irezistibil îl atrăgea șantierul lui San-Pietro și hăul căscat al tamburului cupolei. Nu putea trage frâul să se întoarcă acasă înainte de o vedea și mai ales de a și-o închipui terminată. Cu imaginea cupolei revine într-un târziu la casa lui din Monte Cavallo. Avea febră mare și tremura. Se aruncă în pat, dar nu poate sta culcat.

Când vine Tiberio Calcagni, unul dintre amicii săi, îl găsește plimbându-se prin odaie:
- Nu e bine ce faci, maestre!
- Ce vrei? Sunt bolnav și nu-mi găsesc nicăieri locul.

Calcagni se neliniștește. Maestrul arăta rău și limba i se împleticea. Nedumerit, îl cheamă pe Leonardo, nepotul său de la Florența. Bolnavul cere să vină și Daniele da Volterra, ”pantalonarul” care înveșmântase personajele nude din „Judecata de apoi”. Bătrânul uitase supărarea:
- Daniele, dragul meu, nu prea mi-e bine. Stai pe lângă mine!

Neastâmpărul lui permanent îl sălta din pat. Bolnavul se așează într-un jilț tras în fața focului, să privească flăcările.
Între timp se răspândise vestea că Michelangelo nu se simte bine. Când auziseră, Tommaso Cavalieri și sculptorul Dioned Leone Leoni alergaseră să-l vadă. L-au găsit dictându-și testamentul. Venit din întâmplare, fiindcă dacă ar fi știut că a fost chemat, bolnavul s-ar fi mâniat, doctorul Donati de Carpi a fost primit călduros de sculptor. Cu limbă de moarte Michelangelo lasă să-i scape ultima dorință. ”Trupul să-mi fie dus la Florența. Măcar mort să o mai văd”. Către ora cinci dimineața a trecut la cele veșnice.

Abia închisese ochii bătrânul, că agenții papei vin și încep să sechestreze tot ce-i aparținuse și ce lăsase prin testament familiei și nepotului. Când vine acesta și cere trupul unchiului ca să-l ducă și să-l îngroape la Roma, este refuzat. Lionardo, cetățean florentin, este cercetat atent când trece granița. Vameșii nu găsesc nimic deoarece autoritatea papală se asigurase că averea lui Michelangelo nu părăsește domeniul lui Pius al IV-lea. După câteva zile, în Florența, în fața casei Buonarroti e adus un colet bine ambalat în pânză. E rostogolit înăuntrul casei, e desfăcut giulgiul și iese la iveală trupul lui Michelangelo. Astfel a scăpat marele artist de robia Romei și a papilor. Temându-se de vreo revoltă, Cosimo, ducele Florenței, îl îngroapă pe ascuns. Abia în iulie i se face înmormântarea cuvenită și e depus în biserica Santa Croce, lângă sarcofagul celui căruia îi știa versurile pe de rost, Dante Aligheri, alt pribeag al republicii florentine.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici