Începutul veacului XX îl află pe Nicolae Grigorescu în deplină glorie. Era chemat la mai toate evenimentele culturale majore și operele sale se vindeau ca pâinea caldă. Deși era membru al Academiei încă din 1899, tot credea că trebuia să fi realizat mai multe. Se hotărâse ca după expoziția din 1897 de la Ateneu să ”închidă prăvălia”. Admiratorii însă mereu îl rugau să le mai facă un tablou, fapt ce îi provoca o satisfacție de nedescris. În ciuda faptului că era absorbit de muncă și mereu visător, îl preocupa un lucru cât se poate de lumesc. Dorea ca la sfârșitul vieții să aibă, când nu va mai putea munci, un adăpost al lui ca să nu fie povara nimănui. Asta l-a făcut să pună bani deoparte.

Își construiește casă la marginea Câmpinei, la poalele Carpaților, în preajma peisajelor dragi. Își așază acolo toate lucrurile, tot ce-a agonisit în atâta viață de muncă și de căutare neobosită și lucrează mereu cu neastâmpărul și cu frenezia celor dintâi cuceriri. Era bătrân, dar visa ca-n tinerețe. Dorea să-și facă un chervan, un car mare, aproape o casă pe roți și să plece într-o călătorie lungă, cu doi prieteni buni, Vlahuță și Delavrancea, să străbată țara de la un capăt la altul, cu popasuri lungi pe valea Oltului, pe malul Dunării, până la Galați și după aceea pe lunca Siretului, până în Bucovina și-ndărăt, pe drumul munților. El să picteze și ei să scrie. ”La vară facem chervanul” spunea hotărât amicilor în iarna lui 1907. Ce-i drept, își permitea.

În 1906 avusese loc expoziția ce se va dovedi cea din urmă. În parcul Filaret, sub directa sa supraveghere, se desfășurase Expoziția generală de la București. Avea 68 de ani. Se împuținase la trup, iar privirea, deși vie, era acum doar o lungă interogație. Nasul părea că s-a arcuit mai mult deasupra mustății grele albe ce-i acoperea gura. Fruntea, gâtul îi erau străbătute de cute adânci, istovite. Era un bătrân care-și purta cu demnitate vârsta. Gândul retrospectivei îl stimulează și neastâmpărul de altădată îi revine, îmboldindu-l la tot felul de treburi. Își adună lucrările, le privește îndelung, devine melancolic istorisind cui se afla prin preajmă povestea fiecărei pânze.

Își revine brusc din tentanta reverie și observă că multor tablouri le lipsesc rame. Atent la modul cum tebuie să-și prezinte lucrările, și-a creat singur, după 1880, diferite modele de rame. Cel mai des utiliza unul în care peste suprafața plată a ramei turna nisip din belșug și aplica o ghirlandă de trandafiri în alto-relief, după care urmau două-trei baghete subțiri, toate aurite. Alteori, în locul nispiului folosea catifea roșie, albastră, verde. Uneori, mai ales pentru tablourile de mari dimensiuni și spre a face plăcere cumpărătorilor dornici de ornamentații bogate, unele rame aveau două rânduri de ghirlande. Moser, meșterul care-i lucra ramele, a reținut și transmis ucenicilor săi ideea maestrului potrivit căreia tabloul trebuie să creeze impresia de „fereastră deschisă, adică rama să fie lată, foarte bogată, iar pânza prinsă cât mai adânc”.

Expoziția din 1906 avea în intenția autorului, o dublă semnificație: trebuia să dea impresia de sumă a întregii creații, dar și de sinteză asupra acesteia. Nimic mai dificil să te decizi într-o operă de aproape 4000 de uleiuri și desene. În semn de respect, colecționarii care-i cumpăraseră operele, alături de Pinacoteca București și Eforia Școalelor, îi cedează pe perioada expoziției un însemnat număr de lucrări. La început încrezător, lasă inițiativa organizatorilor de a aranja tablourile, nemulțumit însă, intervine curând și-și aranjează singur lucrările. Privindu-le, pictorul le mângâia pe fiecare în parte. Era acolo, în fața lui, întreaga viață. În ambianța expoziției, când larma vizitatorilor s-a mai potolit, retras într-un colț, pictorul se confesează cu glas scăzut lui Vlahuță: ”Regret timpul prețios ce am pierdut. Dacă Statul mi-ar fi făcut măcar un modest atelier atunci când abia aveam cu ce trăi, dar eram în putere, câte pânze de valoare pentru neamul nostru n-aș fi făcut…ce-aș fi lăsat după mine. Așa, a trebuit să fac cum puteam, pânze pe o sută, două de lei… și am pierdut timp neprețuit cu care nu mă voi mai întâlni”.

După expoziție se retrage la Câmpina. Vederea îi slăbise și cele 20 de perechi de ochelari încercate nu-l ajută. Boala de stomac și necazurile arterio-sclerozei se mai adaugă din când în când pneumoniei. În luna mai 1907 se duce la Govora, pentru tratament. Sănatatea i se îmbunătățește, dar la plecare doctorii îl sfătuiesc să nu mai lucreze. Era ca și cum i s-ar fi spus să nu mai trăiască. Nici nu apucase să-și facă trăsura în care să cutreiere țara. Se mulțumește cu gândul că își zidise casa visată și avea un atelier unde putea lucra în tihnă.

Pe 20 iulie își face testamentul. ”În același timp mai las ca din averea mea, legatarii mei să mai plătească Ministerului de Instrucțiune Publică 50.000 de lei care vor constitui două burse pentru studiul picturii în străinătate, burse ce vor servi pe o durată de cinci ani în următoatele condițiuni: Bursa se va da doar prin concurs publicat cu trei luni înainte. Candidații vor fi obligați a face o lucrare de artă în pictură, subiectul va fi absolut românesc, luat din istoria noastră sau din viața de toate zilele- de preferință scene țărănești”.

Cei care îi treceau triști pragul casei în acele zile puteau zări pe șevalet, o pânză albă abia schițată. Un alai ploicrom de tineri și vârstnici se întorc de la bâlci. Drumul lor va duce însă spre nicăieri. Sâmbătă, 21 iulie, Nicolae Grigorescu a vrut să se ridice din pat, dar picioarele nu l-au mai ajutat. Gândul l-a dus atunci spre o veche datorie. Maria Dancu, mama fiului său Gheorghe, trăise până atunci o situație ciudată. Viețuise cu pictorul, îl susținuse permanent și devotamentul ei trebuia acum răsplătit. Pe patul de moarte artistul a cerut-o de soție. La 16:10, când soarele juca printre dealurile și muscelele Câmpinei, un nor vânăt i-a întunecat strălucirea. Timpul s-a comprimat și deodată lumea era mai săracă, mai tristă și mai mică. Grigorescu trecuse la cele veșnice.

Luni, pe când se bătea toaca, a avut loc înmormântarea. A fost simplă, discretă așa cum a cerut artistul și cum îi fusese viața. Își dormea somnul de veci între flori, acoperit cu un văl alb, străveziu în mijlocul atelierului. Avea o față senină, împăcată, pătrunsă de taina lucrurilor eterne ce-l înconjurau. În fundul camerei, prin largul ferestrei deschise, se vedeau munții suri. Era o lumină curată, un cer albastru, cu puțini nori albi, ușor scămoșați. Se auzea doar câinele, tovarășul ciobanilor din atâtea picturi, care dorea să-și vadă stăpânul și se smucea din lanț, plângând rugător, cu glas aproape omenesc. Și cum dormea așa liniștit, în prohodirea unui singur preot, doi țărani l-au luat și l-au pus într-un sicriu de brad. Plângând, lumea s-a dat la o parte să facă loc celui ce pleca astfel dintre lucrușoarele lui scumpe, din atelierul în care cea din urmă pânză – așa de simbolic neisprăvită- mirosea încă a ulei. Pe crengi de stejar l-au așezat într-un car cu patru boi. Flori de câmp care îi fuseseră atât de dragi au fost presărate pe chip și pe piept, pe ochi, pe divinii lui ochi, închiși pentru totdeauna, pe mâinile lui, pe divinele lui mâini, încremenite pentru totdeauna.