A iubit Republica franceză, dar a înţeles necesitatea monarhiei constituţionale în România. Românii au avut de-a lungul vremurilor importanţi oameni de stat care au ştiu să ctitorească în matca istoriei acestui neam pilonii trainici ai unui edificiu capabil să-şi asigure şi în afară un prestigiu conferit de o politică echilibrată, realistă şi conformă cu cerinţele dezvoltării comunităţii internaţionale. De la o vârstă timpurie, Ion C. Brătianu (2 iunie 1821- 16 mai 1891) a avut privilegiul de a lua un contact benefic cu realităţile vremii sale pe continentul european.

Avea doar 20 de ani când pleacă în Franţa pentru o specializare în domeniul matematicilor la Paris. Aici urmează cursurile şcolii militare şi îşi descoperă vocaţia pentru studierea ştiinţelor exacte. La celebrul “College de France”, Ion C. Brătianu audiază cursurile unor remarcabili profesori ai timpului, înzestrați cu o cultură solidă şi vastă, spirite enciclopedice: Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz. Primul inaugurase în iulie 1838 un curs de istorie şi morală care se va bucura de-a lungul anilor de un mare succes în rândurile auditoriului. O puternică influenţă a exercitat Adam Mickiewicz asupra tinerilor români; ea era cu atât mai benefică şi receptată de aceştia întrucât condiţiile istorice interne şi externe ale polonezilor şi românilor aveau multe asemănări iar mobilurile aspiraţiilor studenţilor de diferite naţionalităţi se înscriau pe un făgaş comun de gândire şi simţire. Edgar Quinet, alt remarcabil profesor şi publicist, expunea studenţilor cunoştinţe despre revoluţiile din Italia iar ideile generate de mişcările naţionale şi sociale din Peninsulă au încolţit şi în minţile auditoriului său receptiv la curentul înnoitor ce străbătea Europa şi care începea să înlăture treptat lumea feudală. Brătianu şi alţii ca el s-au format la şcoala ideilor republicane, a liberalismului, naţionalismului şi democraţiei. Gândirea economico-socială a lui tânărului a fost puternic influenţată de Pierre Proudhomme ale cărui teorii referitoare la mica proprietate şi muncă au găsit în mintea şi în sufletul tânărului român o puternică receptare. Brătianu se dovedeşte deosebit de receptiv în participarea la activităţile unor organizaţii: “Societatea studenţilor români din Paris”, şi “Însocierea lazariană” care promovau ţeluri sociale şi naţionale şi doreau statuarea unui învăţământ românesc în Muntenia şi Moldova.

Argeșeanul era unul din acei reprezentanţi ai neamului său care doreau un curs favorabil reformelor structurale în societatea românească, modernizarea ţării şi o renaştere profundă a spiritului naţional. Evenimentele din februarie 1848 din Franţa îl găsesc în rândurile revoluţionarilor care s-au ridicat pentru răsturnarea regimului monarhic al lui Ludovic Filip. În acele zile incandescente îl va cunoaşte pe poetul şi omul politic Alphonse de Lamartine şi va fi cucerit de modul cum acesta evoluase de la o gândire şi un comportament caracterizate prin legalism şi reformism spre principii republicane şi radicalism împinse până la cote maxime care reclamau voltul universal şi schimbări de natură socială marcate prin profunzimea deciziilor. O atare gândire şi orientare îl vor influenţă puternic pe Brătianu în activitatea sa politică ulterioară proclamării Republicii în Franţa. El se va simţi ataşat acestei forme de guvernământ care îl va urmări mental de-a lungul întregii vieţi, dar a ştiut să aibă discernământul necesar şi o atitudine clară faţă de necesitatea monarhiei constituţionale la români, pentru interesul naţional, contribuţia sa la momentul oportun pentru aducerea în România a viitorului domnitor şi rege, Carol şi în continuare susţinerea acestuia la conducerea ţării fiind esenţială. În timpul Revoluţiei române de la 1848, a ştiut să asocieze dezideratele românilor cu idealurile şi ţelurile progresiste ale Occidentului. Astfel, la 20 iulie 1848, în Bucureşti, pe locul numit Câmpia Libertăţii de pe Dealul Filaretului, adresează unei mari mulţimi adunate aici un vibrant mesaj din al cărui cuprins rezultă printre altele că ţările Europei: Franţa, Italia, Anglia, Germania, Ungaria, că şi românii bănăţeni, transilvăneni şi bucovineni vor sprijini cauza revoluţiei de la noi.

După reprimare, Ion C. Brătianu şi alţi revoluţionari vor lua calea unui exil lung şi dureros, departe de cei dragi şi apropiaţi. Aflat la Paris, va întocmi la sfârşitul lui octombrie 1848 un protest adresat sultanului, documentul respectiv condamnând energic intervenţia otomană în Principatele Române şi cu precădere tratamentul samavolnic al comandantului turc Fuad Efendi. Suportă cu greu povara exilului, dar rămânea un observator atent şi lucid al evenimentelor din Principate, urmărind desfăşurarea lor şi încercând să contribuie la identificarea unor soluţii menite să determine detensionarea anumitor stări de spirit încordate existente între emigranţi. Și-a exprimat adeziunea în primăvara anului 1849 pentru o colaborare între conducătorii revoluţiilor ungare şi române şi s-a pronunţat categoric împotriva Convenţiei de la Baltă-Liman prin care se limita autonomia celor două Principate. S-a aflat printre semnatarii statutului societăţii ” Asociaţia română”, care milita pentru ” a pregăti României un viitor fericit “, după cum scria Ion Ghica. La sfârşitul lui iulie 1850 sosea la Sibiu unde începe să desfăşoare – sub acoperirea unui paşaport fals, de negustor – o activitate revoluţionară în sprijinul românilor din Imperiul habsburgic dar şi a celor din Principatele aflate vremelnic sub ocupaţia turco-ţaristă. De la Sibiu va difuza în Transilvania şi în Ţară Românească, dar şi în alte locuri unde trăiau români, manifeste şi scrieri revoluţionare, între care una intitulată sugestiv “Cântarea României”, concepută într-un stil extrem de virulent, de preamărire a neatârnării ţării, de condamnare a tiraniei străine şi a boierilor înapoiaţi. Adresându-se cititorilor scrierii amintite autorul îi îndemna să lupte cu energie pentru drepturile lor naţionale, pentru libertate şi democraţie.

A văzut în ideile novatoare care marcau evoluţiile politice din Europa un simbol dar şi un exemplu bun pentru români. În diferite scrieri ale sale apărute după 1848 el face dese referiri la Europa timpului său constituită din state care se angajaseră pe calea dezrobirii de sub absolutismul imperiilor anacronice. Aceste entităţi existente în centrul şi estul continentului, urmau într-o viitoare configuraţie istorică să se constituie într-o reuniune a tuturor popoarelor europene de o manieră solidară. Ideile sale politice se disting prin calitatea mesajului: privilegiile boierimii retrogade sunt taxate ca anacronice şi nemeritate, despotismul marilor imperii trebuie înlăturat iar românii în totalitatea lor au dreptul să beneficieze de o proprietate, iar aceasta reprezintă condiţia sine qua non a libertăţilor individuale.

La începutul lunii iulie 1857, după nouă ani de exil, revine în ţară şi se va consacră cu energie unei alte mari cauze nobile româneşti: Unirea Principatelor. Devine deputat în judeţul Argeş pentru colegiul marilor proprietari şi va juca un rol însemnat în activitatea Adunării ad-hoc de la Bucureşti contribuind la redactarea Regulamentului acestui for, precizându-i scopul creat, acela de a “formula înaintea Europei nişte drepturi şi dorinţe rostite de mai înainte de o naţiune întreagă”. (7 octombrie 1857). El fost unul din autorii Memorandumului către Comisia internaţională de informare de la Bucureşti căreia i s-au prezentat patru puncte esenţiale: unire, autonomie şi naţionalitate, guvern constituţional reprezentativ şi principe străin. Mesajul lui către Europa era fără echivoc o expresie a dorinţei şi voinţei românilor din cele două Principate de a păşi pe o nouă cale a existenţei lor statale. Din cuprinsul articolelor publicate în perioada desfăşurării activităţii Adunării ad-hoc a Ţării Româneşti rezultă că Europa prin Convenţia de la Paris a oferit românilor cadrul necesar înfăptuirii idealului lor naţional şi alegerea unui cârmuitor capabil să gestioneze “gigantica lucrare de regenerare şi reconstituire a unui popor întreg”.

Om politic înzestrat cu spirit vizionar asupra căilor pe care ţara sa trebuia să le urmeze pentru a-şi ocupa locul ce i se cuvenea cu prisosinţă în lumea civilizată, Brătianu a ştiut să imprime conduitei sale de om de stat un traseu politic străjuit de interesele fundamentale româneşti care, odată cu Unirea Principatelor şi-au găsit împlinirea în constituirea statului naţional român modern. A îndeplinit importante funcţii în structurile de stat ale vremii. Va milita pentru ca sistemul instituţional românesc să se alinieze şi să se adapteze gradual şi firesc modelului similar occidental european dar nu printr-o imitaţie forţată ci prin înţelegerea şi aplicarea spiritului acestuia, luându-l ca pe un exemplu şi un model civilizator. Se va pronunţa cu fermitate pentru aplicarea şi respectarea principiilor separării puterilor în stat, pentru o suveranitate reală a poporului şi a existenţei unei opinii active şi dezinhibate de intruziuni autoritariste nedemocratice, abuzive. Plecat în Franţa anului 1865 a rămas la Paris câteva luni, evenimentul detronării lui Alexandru Ioan Cuza îl găseşte aici. Demersurile sale pentru identificarea unei persoane dintr-o dinastie străină care să ocupe tronul României devin tot mai active şi se vor finaliza prin accederea la tronul ţării a principelui Carol de Hohenzollern.

Prezenţa şi participarea sa în însemnate funcţii de conducere în viața de stat a României au demonstrat capacităţi profesionale care s-au transpus în iniţiative şi măsuri benefice apentru progresul ţării în numeroase şi importante domenii. Iniţiativele lui Brătianu în viaţa economică şi financiară se înscriau pe făgaşul atât de necesar şi firesc al obţinerii treptate a independenţei României. La sfârşitul lunii martie 1867 Camera Deputaţilor a adoptat o lege importantă, cea prin care lua fiinţă un sistem monetar românesc şi pentru folosirea monedei naţionale după exemplul unor ţări europene de sorginte latină: Belgia, Elveţia, Franţa şi Italia. Baterea monedei de către România semnifica exercitarea unui drept propriu al suveranităţii statale şi o îndepărtare de puterea suzerană a Imperiului Otoman. Brătianu demonstrează la sfârşitul deceniului şapte al secolului XIX că este un clarvăzător racordat atent şi perspicace la cursul uneori sinuos al evenimentelor politice europene care mutau centrul de greutate al raporturilor de forţă în favoarea Prusiei şi Rusiei, România dovedindu-se interesată de o apropiere de cele două state. Pe de o parte se sconta pe sprijinul Prusiei care învinsese Austria în 1866, în sensul unei acţiuni politice româneşti în Banat şi Transilvania în direcţia unei reuşite a desăvârşirii unităţii statului naţional. Pe de altă parte România era interesată de o apropiere de Rusia ţaristă care dorea înfrângerea Imperiului otoman “omul bolnav al Europei”, cum era numit în limbajul diplomatic al epocii, ţării noastre convenindu-i înfrângerea puterii suzerane.

Din iniţiativa argeșeanului are loc o reînviere în acele momente a ideii existenţei pământului comun al tuturor românilor : Dacia, un ideal pe care liderul politic liberal îl transpunea efectiv prin conceperea unui preţios document cartografic: o harta intitulată “Dacia modernă” în care figurau Moldova, Valahia şi celelalte provincii româneşti ce se găseau sub dominaţia străinilor. O comandă a guvernului român din harta respectivă, 6000 de exemplare, însemna ca această să fie distribuită în unităţile de învăţământ devenind astfel un instrument didactic important pentru instruirea şi educarea elevilor în spiritul adevărului despre o Românie care trebuia să revină în hotarele ei istorice fireşti. La 24 iunie 1876 Ion C. Brătianu devine pentru prima dată în timpul prodigioasei sale cariere politice şef de guvern. Primul ministru al României a întreprins măsuri salutare de politică externă în direcţia obţinerii unor rezultate concrete în câmpul internaţional al afirmării României, independenţei economice a ţării. Aşa s-a ajuns că România să încheie acorduri economice cu state europene independente după ce a fost promulgată la noi Legea de acordare a clauzei naţiunii celei mai favorizate. Guvernul nostru a semnat declaraţii cu caracter economico-financiar cu ţări dezvoltate ale continentului: Anglia, Franţa, Italia, ţările de Jos şi Elveţia.

Şi în domeniul relaţiilor diplomatice cu alte state s-au înregistrat numeroase succese notabile în timpul ministeriatului condus de Ion C. Brătianu, îndeosebi după proclamarea şi cucerirea Independenţei de Stat şi Proclamarea Regatului. Majoritatea statelor Europei şi de pe alte continente au recunoscut noul statut de Neatârnare al ţării noastre. La 8/20 septembrie 1878 a intrat în vigoare Legea pentru stabilirea noilor ranguri diplomatice pentru reprezentanţii români aflaţi peste hotare. Șefii misiunilor diplomatice erau clasificaţi în trei categorii: trimişi extraordinari şi miniştri plenipotentiari, miniştri rezidenţi şi însărcinaţi cu afaceri. Raporturile diplomatice ale ţării noastre au cunoscut un curs ascendent şi s-au exprimat în modalităţi diferite: agenţii diplomatice româneşti au fost ridicate la rangul de legaţii în Austria, Rusia şi Serbia. S-au înfiinţat noi legaţii în Grecia, Bulgaria, Belgia, Olanda, Germania, Franţa şi Anglia. A fost înfiinţat un consulat onorific al României la Buenos Aires şi s-au stabilit relaţii diplomatice cu SUA şi Mexic.

Personalitatea lui Ion C. Brătianu s-a impus în conştiinţa contemporanilor datorită contribuţiei sale substanţiale la progresul ţării pe multiple planuri: politic, economic, diplomatic, social şi cultural în procesul de afirmare al acesteia în contextul european. În acest spirit, publicistul, istoricul şi lexicograful român de origine franceză, Frédéric Damé îl consideră ca având o reputaţie asemănătoare contelui italian Camille Cavour şi germanului Otto von Bismark, “cancelarul de fier”, amândoi cu reuşite incontestabile în procesele politice de unificare a Italiei şi Germaniei. După cum aprecia în Memoriile sale regele Carol I, marile state europene îl considerau pe bună dreptate pe Brătianu “un om înzestrat şi având un caracter nepătat”. Astfel, indiscutabil, o contribuţie esenţială a integrării României în Europa a avut marele om politic şi de stat liberal Ion C. Brătianu care s-a situat la înălţimea celor mai importanţi lideri politici ai vremii sale.