Toma Caragiu s-a născut în Grecia, în orăşelul Hrupişti, la 21 august 1925, într-o familie de aromâni (părinţii: Nico Caragio şi Athina Papasteryiu Caragio; numele a devenit “Caragiu” după emigrarea în România) şi deşi nu şi-a uitat niciodată originile, “românii şi România au fost marea lui certitudine”, după cum spunea sora sa, Matilda Caragiu Marioţeanu.

În anul 1928, s-a refugiat alături de familia sa în România şi, după o serie de peregrinări, a rămas în Ploieşti, unde şi-a definitivat cursurile liceale. După ce şi-a dat bacalaureatul la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, Toma Caragiu s-a înscris la Drept, pentru ca apoi să abandoneze şi să se înscrie la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. Alegerea a fost definitivă: teatrul a rămas “marea lui dragoste” până la final: “Toma s-a dăruit în întregime, în toată viaţa lui scurtă, crezului său, celor trei mari iubiri ale sale, înainte de toate: Teatrul, Publicul şi Colegii de breaslă. Scrise cu literă mare.” După terminarea facultăţii, a început să joace pe scena Teatrului din Constanţa. Iar la numai 28 de ani era numit director al Teatrului de Stat din Ploieşti. Timp de 14 ani a fost actor-vedetă, dar şi director al teatrului. A urmat apoi plecarea la Teatrul Bulandra din Bucureşti. Cu rolul din “Opera de trei parale”, în care a fost distribuit de Liviu Ciulei, a intrat în rândul marilor personalităţi artistice ale Teatrului Bulandra.

Toma Caragiu a făcut roluri memorabile în teatru, a ştiut să se strecoare cu uşurinţă în pielea personajelor, oricât de diferite ar fi fost, indiferent dacă a jucat roluri în comedii sau drame. Din 1947 şi până în 1976 a jucat în peste 65 de piese de teatru. Activitatea lui Toma Caragiu nu s-a limitat la teatru, fiind în egală măsură un cunoscut om de televiziune şi un desăvârşit actor de film. Reuşea să dea oricărui rol amprenta sa, să îmbogăţească imaginea fiecare personaj, să pună un strop de umor acolo unde era nevoie. Iar umorul cu care era înzestrat de la natură nu l-a trădat niciodată. Spunea că „hazul” este o moştenire de familie, amintind de bunica lui, Daphna. Recunoştea cu modestie că, deşi a moştenit umorul, nu a putut să o egaleze pe bunică în talent: „(…) totul mi se trage de la bunica (maternă), o bătrânică uscată, mică, Daphna o chema, care mergea tot timpul îmbrăcată în negru şi avea un haz nemaipomenit. Era invitată la toate petrecerile din sat: povestea ca nimeni altul, schimbându-şi glasul pentru fiecare personaj, imitându-l pe fiecare. Maică-mea, Atena (…), i-a moştenit umorul: eu sunt cel mai slab actor din familie…

Chiar dacă este binecunoscut pentru rolurile din monologuri, dialoguri, scenete, spectacole de divertisment şi filme de comedie, Toma Caragiu a jucat şi în drame. A jucat peste 50 de roluri principale în piese transmise de Radio România – „Teatru la Microfon” şi peste 40 de roluri în filme de lung-metraj şi în seriale de televiziune. numai timpul nu i-a fost un bun aliat pentru că, la numai 52 de ani, în plină ascensiune, viaţa i-a fost curmată în mod tragic. A murit sub dărâmăturile blocului în care locuia, în urma cutremurului din 4 martie 1977, împreună cu prietenul său, regizorul Alexandru Bocăneţ. Cei doi sărbătoreau în acea seară finalizarea filmului Gloria nu cîntă, în care Toma Caragiu juca rolul principal. Chiar dacă a trăit atât de puţin, a lăsat în urmă roluri memorabile, atât în teatru, cât şi în cinema. Imaginea lui Toma Caragiu s-a întipărit astfel pentru totdeauna în memoria oamenilor. Numele lui va rămâne mereu legat de scenetele pe care le-a făcut celebre, cum sunt „Mefisto” sau „Aşa e în tenis”, dar şi de filme ca „Actorul şi sălbaticii” sau „Operaţiunea Monstrul.” Toma Caragiu a ales să se exprime şi prin scris, nu doar prin roluri de teatru sau film. El scris poezie toată viaţa (în română şi aromână), dar, din modestie, nu a vrut să publice. Unele dintre poemele sale au fost făcute publice în 1979. Despre această pasiune, mai puţin cunoscută, Toma Caragiu spunea: „Poeziile mele sunt foarte directe, foarte sincere, eu nu literaturizez.”

„Oraşul se scufundă încet
Dimpreună cu apele
Oamenii nu caută înălţimi nu vor nu pot
În faţa porţilor au ieşit şi privesc parcă pentru întâia oară
Un deal se surpă moale
Oraşul se scufundă încet
Dimpreună cu norii cu cerul cu apele.”