Încă din 1866, prin cea dintâi constituție românească, se simțea dorința românilor de obținere a independenței. O manifestare a acestui ideal a reprezentat-o inaugurarea statuii lui Mihai Viteazul din București. Era un gest de mare curaj într-o epocă în care eram sub suzeranitate otomană, să ridici o statuie domnitorului care i-a înfrânt pe turci și a realizat prima unire a românilor.

În 1865 Primăria Bucureştilor a început să discute despre realizarea unei statui ecvestre a lui Mihai Viteazu, dar abia în 1872 documentația privind realizarea monumentului i-a fost oferită artistului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse. Statuia, finalizată în 1873, a fost adusă de la Paris la Bucureşti împreună cu soclul de marmură, fiind prima statuie ecvestră din Bucureşti (și a doua statuie publică din oraș). Inaugurarea a avut loc însă pe 8 noiembrie 1874 (aproape șapte luni mai târziu), din pricina presiunilor diplomatice ale guvernelor de la Viena şi Istanbul care vedeau în această statuie un act de independenţă. Printr-un decret domnesc s-a decis amplasarea în faţa Universităţii şi inaugurarea ei pe data amintită, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Inaugurarea era cât pe ce să fie un fiasco. În ziua de 3 noiembrie 1874 în jurul statuii s-au produs incidente constând în presiuni exercitate de grupuri de studenţi şi elevi care au încercat să dea la o parte pânza care acoperea monumentul, dar forţele de ordine ce asigurau paza statuii au ripostat prompt. În această confruntare s-au produs ciocniri corporale şi vătămări de ambele părţi. Acţiunea a avut un substrat politic, studenţii recalcitranţi fiind manevraţi de liberalii aflaţi în opoziţie care urmăreau să-şi manifeste pe această cale antipatia faţă de guvernul conservator.

Inagurarea s-a făcut în prezența principelui Carol I, a principesei Elisabeta, a mitropolitului primat Calinic Miclescu şi a primarului Gheorghe Manu. Luând cuvântul cu acest prilej, Carol I a spus: ”Sunt fericit că sub domnia mea s-a ridicat statuia lui Mihai Viteazul, care ne aduce aminte epoca cea mai glorioasă din istoria noastră, epocă în care acest mare domnitor român a avut fericirea de a lupta pentru autonomia țării”. Domnitorul își exprima credința că ”timpul de bărbăție nu a trecut și că în momentul de pericol, România se va scula ca un singur om, spre a îndeplini datoria sa”. Dincolo de formulele diplomatice, cuvântarea constiuia un îndemn la lupta pentru realizarea idealului național. Din 1874, defilările și manifestațiile populare cu caracter politic s-au desfășurat în fața statuii lui Mihai Viteazul din Piața Universității.

Locul și rolul statuii în istoria României devenea din ce în ce mai important. După victoria de la Grivița din 30 august 1877, au fost luate patru trofee: trei tunuri și un drapel otoman. Prin ordinul regelui drapelul se ducea la Arsenal iar două tunuri urmau a fi amplase de-o parte și de alta a statuii lui Mihai Viteazul. Cel de-al treila tun urma să fie expus la Palatul Regal. Pe 14 iunie 1892, 30.000 de bucureșteni au cântat ”Deșteaptă-te române” pentru a protesta împotriva abuzurilor maghiare îndreptate către Ion Rațiu, unul dintre liderii românilor transilvăneni. Anii ce au urmat au fost marcați de alte mitinguri de susținere a românilor din Transilvania, toate desfășurate în fața statuii lui Mihai Viteazul. Totul a culminat cu anul 1915 când patrioții transilvăneni sosiți la București pentru un congres au declarat că România trebuia să lupte alături de Antanta pentru a elibera Transilvania de sub ocupație străină. În timpul primului război mondial, când Capitala era sub bocancul Puterilor Centrale, otomanii au trimis tunurile la Constantinopol, sperând să șteargă memoria evenimentelor din 1600 și 1877.

Cel mai frumos eveniment la care statuia lui Mihai Viteazul a fost martoră o reprezintă ziua de 1 Decembrie 1918 când regele Ferdinand și regina Maria s-au întors din exilul ieșean în fruntea armatei române după victoria din primul război mondial. Iată cum își amintește regina momentul: “Oraşul era în delir. Noi lipsisem doi ani, timp în care populaţia cunoscuse ororile ocupaţiei şi ce însemna ea, iar acum ne întoarcem victorioşi în ciuda nenorocirilor, revenind cu împlinirea visului de secole, visul de aur al României. Ne întorceam cu România Mare ca “Regele şi Regina tuturor românilor”, este de necrezut şi totuşi aşa este. Procesiunea noastră a înaintat până la Piaţă tradiţională de lângă statuia lui Mihai Viteazul, unde în fiecare an de 10 Mai se desfăşurau altădată parăzi, oprindu-ne acolo, iar toate trupele au defilat prin faţă noastră. Este greu de descris încântarea frenetică a întregii populaţii”.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici