În toamna anului 1918 superioritatea economico-militară a Antantei era tot mai evidentă în fața Puterilor Centrale. Bulgaria capitulează în septembrie, Imperiul Otoman în octombrie, Austro-Ungaria și Imperiul German în noiembrie. Monarhia dualistă deja era istorie la momentul armistițiului din 3 noiembrie: Cehoslovacia își proclamase independența pe 2, urmată apoi de Ungaria pe 7, Polonia reconstituită pe 11, Republica Austriacă pe 12, iar pe 24 se forma Statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Acțiunile românilor mergeau în aceeași direcție.
În timpul războiului, Bucovina anexată de austrieci în 1774, avusese mult de îndurat ca urmare a desfășurării operațiunilor militare pe teritoriul său, a repetatelor ocupații rusești în unele zone, a numeroaselor încorporări. Adesea, românii erau priviți ca spioni și trădători: preoți, învățători și chiar simpli săteni au fost ridicați de la vetrele lor și trimiși în lagărele de concentrare.
Ca urmare a accentuării crizei monarhiei dualiste, ultimul împărat,Carol I, a emis pe 16 octombrie manifestul „Către popoarele mele credinciose” în care promitea o renaștere a statului după război ca o ”federație de popoare libere”. Se acordau largi autonomii grupurilor etnice, însă aceste reforme veneau prea târziu. Folosindu-se de această propunere, Consiliu Național Ucrainean a încercat în mai multe rânduri să constituie un stat „ independent” în care să includă Galiția orientală, zona subcarpatică din Ungaria și N-V Bucovinei. Ca răspuns la aceste acțiuni, clubul parlamentarilor români din Viena a constituit Consiliul Național Român.
Fruntașii acestui grup au editat ziarul ”Glasul Bocovinei” care a jucat un rol deosebit în expunerea ideilor ce îi animau. În primul număr, din 22 octombrie, era publicat editorialul ”Ce vrem”, scris de Sextil Pușcariu, în care se afirma ”Vrem: să rămânem români pe pământul strămoșesc și să ne cârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu mai vrem: să cerșim la nimeni drepturile care ni se cuvin, ci în schimbul jertfelor de sânge aduse de acest război, jertfe încă mai dureroase decât ale altor popoare- pretindem: ca împreună cu frații noștri din Transilvania și Ungaria să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”.
Prin mobilizarea cerută de ”Glasul Bucovinei”, pe 27 octombrie 1918 la Cernăuți a avut loc o adunare națională prin care reprezentanții românilor se declarau Adunare Constituantă pentru a hotărî ”unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent”. Constituanta insitiuia un Consiliu Național”spre a conduce poporul român din Bucovina și a-i apăra drepturile și spre a stabili o legătură între toți românii”. Rând pe rând, diversele categorii sociale din Bucovina – studenți, profesori, asociații profesionale, etc – au aderat la ideile de unitate. La Iași presa relata că în Piața Unirii cetățenii s-au adunat în mod spontan și ”acolo ascultau vorbele înflăcărate ale oratorilor din popor” care în acele zile ”sărbătoreau triumful românismului”.
Adunarea Națională Ucraineană avea însă alte planuri. A declarat mobilizarea generală a Legiunilor Ucrainene care au ocupat poziții strategice în Bucovina, încercând forțarea unui ”acord” privind împărțirea Bucovinei. Rândurile legiunilor se îngroașă prin întoarcerea de pe front a soldaților ucraineni care terorizau populația, pătrunzând chiar și în Palaul Național unde își avea sediu Consiliul Național.
În acele zile grele pentru Bucovina, în Vechiul Regat pe 24 octombrie/6 noiembrie, guvernul Al. Marghiloman a fost nevoit să-și prezinte demisia, iar noul cabinet al generalului C. Coandă a declarat nulă și neavenită întreaga legislație a fostului guvern. Armata a fost mobilizată în vederea intrării în acțiune alături de Aliați. Anularea păcii de la București (prin care România ieșise din războiul cu Puterile Centrale și făcuse importante concesii teritoriale și economice acestora) și unirea în curs de realizare l-au determinat pe filologul Gh. Ghibănescu să scrie un admirabil articol despre Munții Carpați. ”Astăzi munții sunt pe de-a-întregul ai noștri cu tot ce au ei, în pântecele lor, pe crestele lor, în văile lor. De sus de tot de unde ies apele din coastele munților până în vale, unde apele se rostogolesc în câmpii…., va fi doar țară și pământ românesc. Nu mai sunt Carpații hotar de țară, s-a prăbușit această nedreptate istorică, căci cu prăbușirea împăraților s-a dus și mărul discordiei în lume. În veci să fie munții ai noștri, căci, dacă ei ne-au păstrat neamul, vrednici fi-vom să-i păstrăm, ca să fie doar ai noștri”.
În aceste condiții Consiliul a cerut intervenția trupelor române, iar guvernul generalului Coandă trimite divizia a 8-a pentru a restabili ordinea. În proclamația adresată populației, generalul Iacob Zodiac preciza: ”Răspunzând la chemarea Consiliului Bucovinean, armata română, din înaltul ordin al M.S. Regelui Ferdinand I al României a pășit pe pământul marelui voievod Ștefan pentru a ocroti viața, avutul și liberatea locuitorilor de orice neam și credință”. Pe 11 noiembrie armata română intra în Cernăuți, fiind primită cu însuflețire de populație în piața din fața primăriei, care de atunci s-a numit Piața Unirii. Sextil Pușcariu nota: ”Intrarea trupelor române întârzie mult și generalul Zodiac sosește la Cernăuți abia luni, tocmai când s-a încheiat armistițiul dintre Antantă și Puterile Centrale. Rutenii, adică legiunile și conducătorii lor, dispăruseră cu o zi înainte ducând cu sine o mulțime de material și toți banii publici pe care îi aflaseră prin oficii. Ce lungi au fost acele zile de așteptare, și, totuși ce frumoase”. Ordinea fiind restabilită, Consiliul a hotărât ca pe 28 noiembrie să fie convocat Congresul General al Bucovinei.
La data hotărâtă s-au desfășurat lucrările Congresului în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, participând 74 de delegați ai Consiliului Național, 13 ai ucrainenilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Pe lângă aceștia se aflau în capitala bucovineană câteva mii de locuitori veniți din colțuri diferite ale provinciei. Din Basarabia veniseră deasemenea o serie de personalități.
În deschiderea lucrăilor s-a afirmat că menirea Congresului era aceea de a îndeplini ”dorul și aspirațiunile pe care poporul nostru le nutrește și păzește cu vrednică sfințire de un secol și jumătate”. Președintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moțiunea care s-a constituit într-o hotărâtă declarație de unire. Moțiunea subliniind caracterul românesc al Bucovinei și relevând asuprirea națională din cei 144 de ani de stăpânire străină, precizând că bucovinenii au luptat și n-au pierdut nădejdea în ceasul mântuirii, constată că ”ceasul acesta mare a sunat”. Membrii Congresului General al Bucovinei ”întrupând suprema putere a țării” și fiind singurii investiți cu puterea legiuitoare în numele suveranității naționale, hotărăsc ”Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colaci și Nistru, cu Regatul României”
Motivarea Moțiunii a fost făcută și de Ion Nistor care a insistat asupra unității națiunii române ”una și nedespărțită de la Nistru până la Tisa: ” Ca moștenitori ai vechilor tradiții politice, istorice și culturale ale Bucovinei, ținem cu sfințenie la integritatea granițelor ei, fiindcă am fi niște urmași netrebnici ai vitejilor noștri înaintași dacă ne-am întoarce la sânul patriei române cu moștenirea știrbită”.
Reprezentanții polonezilor și ai germanilor s-au pronunțat în favoarea unirii, în timp ce ai ucrainenilor au fost contra. Pusă la vot, Moțiunea a fost primită a fost primită într-o atmosferă de mare entuziasm în adunare și pe străzile orașului. O ediție specială a „Glasului Bucovinei” saluta hotărârea adoptată ”Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinții noștri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber și dezrobit”.
Congresul a adresa o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoștință „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în hotarele ei actuale cu regatul României” și o alta reprezentanților Puterilor Aliate aflați la Iași, rugându-i a notofica guvernele respective de ”votul unanim al Congresului general al Bucovinei și a le tălmăcisentimentele noastre de veșnică mulțumire și recunoștință”. S-a ales o delegație care să prezinte actul Unirii la Iași. Aici delegația a participat pe 28-29 noiembrie mai întâi la serviciul religios la Mitropolie, după care a fost primită de primul ministru, generalul Constantin Coandă, care a exprimat în numele guvernului calde felicitări pentru actul săvârșit la Cernăuți. În audiență festivă, bucovinenii i-au prezentat regelui Actul Unirii, iar Iancu Flondor a spus: ”Aducem Majestății Voastre, rege al tutoror românilor, unirea acestei țări întregi, a țării Bucovinei. Această țară a avut vechi temeiuri românești. Sufetul cel vechi e neschimbat. Le-am transmis oaspeților și fraților de alt neam, care împreună cu noi vin înaintea Majestății Voastre. Nu e o cucerire a armelor, ci întoarcerea la vatră a fraților despărțiți, care în Majestatea Vostră regăsesc pe părintele mult pierdut și mult dorit”. Regele a răspuns că primește cu multă bucurie Actul Unirii, asigurându-i pe noii săi credincioși de dragostea și grija sa părintească. În aceeași zi, delegația bucovineană pleca la București împreună cu primul minsitru și alte oficialități.
Hotărârea adoptată la Cernăuți a fost primită la Iași cu un entuziasm deosebit: ”Actul național împlinit ieri în Capitala Bucovinei consfințește indestructibila unitate de conștiință a neamului românesc și voința lui hotărâtă de a-și închega ființa etnică într-un stat unitar”. În articolul „Dezrobirea Bucovinei” istoricul Sever Zotta prezenta o sinteză a ocupației străine insistând asupra modalităților prin care Curtea de la Viena a urmărit deznaționalizarea populației românești. Evidențiind caracterul istoric necesar al unirii, omul de cultură consemna: ”La Cernăuți s-a proclamat în mod solemn și în mijlocul unei însuflețiri extraordinare ștergerea pe vecie a hotarelor care despărțeau de 144 de ani Bucovina, această improvizație diplomatică a Habsburgilor, de străvechea și neînvinsa Moldovă”.
Regele Ferdinand și primul ministru Ion I. C. Brătianu vor semna pe 18/31 decembrie 1918 decretul lege referitor la consfințirea pe plan intern a Unirii Bucovinei. Un alt decret prevedea intrarea în guvern din partea Bucovinei, a doi minștri fără portofoliu unul cu sarcina de coordona administrația la Cernăuți și altul de a facilita la București integrarea Bucovinei. Integrarea administrativă a Bucovinei a fost finalizată începând cu aprilie 1920 când atribuțiile organelor administarive provizorii au început a fi transferate către București.
Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici