Barbu Ștefănescu Delavrancea- strălucit orator și vrednic primar al Bucureștiului


Barbu_Stefanescu_Delavrancea_-_Foto05

Barbu Ştefănescu Delavrancea a rămas în conştiinţa publică românească mai ales ca scriitor – unul dintre clasicii literaturii române de la trecerea din secolul al XIX-lea în secolul al XX-lea, autor al unei celebre trilogii dramatice (Apus de soare, Viforul, Lucea­fărul) şi al nuvelei, cunoscute de toată lumea, Hagi Tudose.

S-a născut la 11 aprilie 1858 într-o familie extrem de modestă, dintr-o mahala bucureşteană din bariera Vergului. Tatăl, Ştefan Tudorică Albu, îşi câştiga existenţa transportând grâne, într-o căruţă cu coviltir, spre Giurgiu. Descindea din ciobani vrânceni săraci şi a fost împroprietărit prin legea reformei agrare din 1864, datorată lui Al. I. Cuza şi lui Mihail Kogălniceanu. Nici el şi nici Ioana, mama viitorului scriitor, avocat şi om politic, nu ştiau carte, dar amândoi au făcut eforturi mari pentru ca mezinul familiei – Barbu era cel mai mic dintre nouă copii – să urmeze un alt drum în viaţă decât al lor.

Barbu_Stefanescu_Delavrancea_-_Foto02

A fost elev bursier la Colegiul Sf. Sava şi apoi, între 1877 şi 1882, a studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti. După obţinerea licenţei, în 1882, a plecat la Paris, pentru aprofundarea studiilor juridice. Întors în ţară în 1884, Barbu Ştefănescu, devenit ca scriitor Barbu Delavrancea, publică un prim volum de nuvele în 1885 (Sultănica) şi apoi se lansează într-o bogată activitate de redactor sau de colaborator la unele dintre cele mai importante ziare şi reviste ale vremii (România liberă, Epoca, Democraţia, Voinţa naţională etc.). Pu­blică numeroase cronici muzicale şi de arte plastice, povestiri,nuvele, articole de opinie, studii de folclor, de lingvistică etc. E un personaj dintre cele mai marcante ale lumii literare, preţuit de Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, I. L Caragiale, Titu Maiorescu etc şi, totodată, un avocat de succes, admirat pentru frumuseţea şi rigoarea demonstrativă a pledoariilor sale.

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu

Distanţa dintre imaginea aceasta complexă şi impunătoare de la maturitate şi copilul răsărit într-o familie nevoiaşă şi neştiutoare de carte este imensă. S-ar zice că ne aflăm în faţa unui destin dintre acelea care, peste mări şi ţări, se vor afla la baza mitului despre visul american. Dar distanţa aceasta se va mări încă şi mai mult, căci Barbu Delavrancea va deveni academician în 1898, primar al Bucureştiului (1899-1901), ministru al lucră­rilor publice (1910-1912), ministru al industriei şi comerţului (din 1917). Avea această din urmă funcţie şi în ziua morţii, la 29 aprilie 1918, când era refugiat la Iaşi, împreună cu tot guvernul român.

Câteva luni i-au lipsit ca să-şi vadă realizat idea­lul de reîntregire naţională, despre care, într-unul din discursurile de la Academie, rostise cuvinte memorabile: “Avem acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţiuni. Cântăm aceleaşi cântece şi aceeaşi doină. Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale noastre, şi ale noastre sunt ale lor. Duşmanii lor sunt şi ai noştri. Visul atâtor generaţii de stră­moşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea. /…/ Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”.

Oratorul

barbu_stefanescu_delavrancea_01

Trăsătura fundamentală a spiritului lui Barbu Delavrancea, acea faculté maîtresse despre care vorbea criticul francez Hippolyte Taine, este marele său talent oratoric. Oratoria este astăzi o artă ignorată de lumea politică românească, dar e drept că practicarea ei la un nivel profesional care să asigure o transmitere vibrantă şi convingătoare a mesajului, solicită resurse de cultură şi de rigoare intelectuală greu accesibile. Barbu Ştefănescu Delavrancea strălucea într-o perioadă în care cultura română avea mulţi oratori de valoare şi celebri în tipuri diferite de oratorie: academică (Titu Maiorescu, Al Odobescu, Al. Papiu-Ilarian) parlamentară (Petre P. Carp, Alexandru Lahovari, Nicolae Iorga) juridică (Take Ionescu, Istrate Micescu). Delavrancea s-a impus în toate tipurile de oratorie. Maiorescu îl numea “fiara cuvântului”.

În 1906, Barbu Delavrancea a intrat într-un fel de competiţie cu Nicolae Iorga. Acesta rostise un discurs fulminant contra prezentării pe scena Teatrului Naţional a unor piese direct în limba franceză. Toată studenţimea, tot tineretul naţionalist din Bucureşti şi din restul ţării erau de partea lui, ca apărător al drepturilor limbii române pe cea dintâi scenă a ţării. Spectacolele în limba fran­ceză au fost anulate, dar Barbu Delavrancea a înţeles că naţionalismul acesta conducea şi către o condamnare a culturii franceze. Drept care, la rândul lui, a ţinut şi el un discurs adresat aceluiaşi tineret naţionalist. A fost atât de convingător cu privire la marea valoare a culturii franceze, încât la sfârşitul discursului studenţii au organizat o manifestaţie de simpatie în faţa legaţiei franceze. Cel mai cunoscut discurs al lui Delavrancea este, desigur, cel în care l-a apărat pe I.L. Caragiale de acuzaţia de plagiere a dramei Năpasta, acuzaţie formulată de publicistul C.A. Ionescu (Caion), cu ajutorul unor documente contrafăcute.Triumful a fost total. Calomniatorul a fost demascat ca un impostor maladiv, cu un trecut pătat de falsuri, ambiţionând să devină celebru cu orice preţ. Iar Caragiale a fost liberat de orice suspiciune.

delavrancea-caragiale

“Dar în artă, în literatură, ce explicaţiune uşurătoare ar avea calomnia?… Ura personală a unui invidios?… Da, ştiu că strălucitul talent a lui Caragiale a stârnit în câţiva pernicioşi, pasiuni oarbe. Lumina lui stinge acele slăbuţe licăriri, slăbuţe ca fosforescentele chibriturilor trase pe un perete. Renumele lui fără voia lui, proiectează o umbră groasă peste unele nume care nu merită să trăiască. Această este cauza calomniei şi a falsurilor.

Cum, domnilor?… Un popor întreg admiră pe Caragiale… Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credinţă, în admiraţiunea şi în faţa românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor n-ar fi fost surprins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunăm noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost vestejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor, care ne sărbătorim pungăşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că nu avem nici conştiinţa, nici demnitate?”

Discurs rostit la 4 februarie 1898, la Reforma Învăţământului

“Când reformezi învăţământul unui popor, hotărăşti din prezent despre viitorul lui, şi eşti de pe acum răspunzător de ceea ce prevezi că se va întâmpla, ca o serie de urmări ale unei reforme discutabile. D-lor, de la 1864 şi până astăzi toţi am crescut sub imperiul aceleiaşi legi, modificată puţin, neaplicată în parte. Acestei legi datorăm cultură, conttiinta, demnitatea şi onoarea de a vorbi în Parlament.

Barbu_Stefanescu_Delavrancea_-_Foto01

S-a invocat aiurea surmenajul. Aiurea aş mai înţelege să se înşele. V-am spus ce studii excesive de latineşte şi de greceşte se făcea în Francia şi în Germania. Dar la noi? O, Doamne! Dar am fost, şi probabil continuăm de a fi, aşa de şireţi, încât nu ne-am prăpădit cu firea din cauza prea multelor studii. De mici am întrevăzut şi aplicat “diviziunea travaliului”. Unii preparam problemele, iar alţii traducerile, şi la tezele în scris era un schimb reciproc: latineşte pentru matematici, şi viceversa. Am aici un coleg cu care am învăţat liceul, un coleg pentru care am o deosebită dragoste şi stimă, d. Mihail Ghimpa. La Bacalaureat eram în aceeaşi serie. D-să a făcut teza latinească pentru toţi, şi eu partea ştiinţifică… (Ilaritate). Şi nu surmenajul ne obligă la acest mijloc copilăresc, ci altceva. Nici greutatea studiilor. Ci lipsa de cărţi, metodele greşite şi unii profesori ce-mi păreau trimeşi pentru a ne tortura bietele noastre tinereţi. Generaţia noastră a suferit de două nenorocuri: nu am apucat nici entuziasmul celor bătrâni, nici preparaţiunea mai completă a profesorilor de astăzi. Şi de aceea recunoştinţă noastră e cu atât mai vie pentru acele excepţiuni graţie cărora am putut lupta cu chinurile celor mai mulţi.

Barbu_Stefanescu_Delavrancea

Cred, şi rămân nestrămutat în această credinţă, că o mare reformă s-ar putea face în învăţământul nostru secundar printr-o bună alcătuire a programelor analitice. (Aplauze). Să se reţină din ştiinţele fizice şi naturale partea generală şi să se reducă ceea ce se adresează numai memoriei, ceea ce este şi nefolositor, şi obositor, nomenclatura care te dezgustă până s-o înveţi şi nu te face mai cult după ce ai învăţat-o pe dinafară. Să se reducă din geografie şi istorie amanuntimele fără valoare. Să se combine mai bine studiile matematice, în cari domină încă o metodă arhiconservatoare. De la elementele lui Euclid şi până astăzi nu s-a mai revizuit geometria. Și azi se demonstrează evidente cu o naivitate gravă şi impunătoare. Această o susţinem cu oarecare succes faţă de un savant inginer român. Un exemplu, unul numai, deşi v-aş putea da o serie întreagă. În geometrie admiţi adevărul incontestabil că drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreapta. Cu toate acestea este o teorema, aparte, cu o serioasă demonstraţie, pentru a ajunge la următorul adevăr: suma a două lături dintr-un triunghi este mai mare decât cea de-a treia latura. Dar, d-lor, acest adevăr este o evidenţă ce naşte din primul adevăr. Fireşte, cele două lături din cari îşi face suma este un drum la cele două puncte cari determina linia cea de a treia. Este alt drum! Nu este linia cea dreapta. Nefiind linia cea dreapta, e un drum mai lung decât cea de a treia latură, singura linie dreapta între cele două puncte. (Aplauze).

3.-scoala-centrala-din-Bucuresti.-O-sala-de-clasa-din-anii-1930

Aceeaşi observaţie generală şi la limbile clasice. Pentru ce atâtea reguli pe dinafară? Pentru ce atâtea sute de cuvinte învăţate în şir? Pentru ce tendinţa, scopul de a scrie latineşte? Nu, d-lor, şcoală este prea conservatoare în metode. S-ar putea trata limbile vechi că şi limbile vii. Şi unicul scop al metodei să fie: putinţă de a ceţi şi înţelege, în original operele celor vechi; atât şi nimic mai mult. (Aplauze)”.

Barbu Delavrancea – primar

Una dintre cele mai importante măsuri pe care Barbu Delavrancea le-a făcut pentru bucureşteni rămâne sistemul de prelucrare şi filtrare a apei Dâmboviţa. Insta­laţii care erau vechi de zece ani şi care nu mai dădeau randamentul necesar. A ordonat construirea unei staţii de captare a apei, undeva în Bragadiru, pe o suprafaţă de 7 kilometri, compusă din 20 de puţuri de beton. În acelaşi timp, uzina electrică de la Ciurel a fost mutată la Grozăveşti şi i s-a mărit instalaţia cu un motor şi trei generatori. La Cotroceni s-a construit un rezervor pentru înmagazinarea apelor captate, având o capacitate de 7.000 de metri cubi. Pentru aducerea apei în rezervorul de la Cotroceni, s-a construit un apeduct de 9.400 metri lungime. Întreaga lucrare a costat 2,9 milioane de lei.

Au urmat lucrări de adâncire a Dâmboviţei, între Grozăveşti şi Ciurel, şi s-au reparat malurile. Toate acestea au făcut ca, la sfârşitul mandatului lui Dela­vrancea, apa consumată de bucureşteni să fie curată, limpede şi potabilă şi să scadă mortalitatea pentru febră tifoidă. Alte realizări ca primar: a instituit repausul duminical pentru lucrători, a salubrizat cartierul Tei, a determinat introducerea tramvaiului electric, în locul celui cu cai.

Bucuresti-vechi

surse

http://www.paginiromanesti.ca/2013/03/29/barbu-delavrancea-oratorul-si-omul-politic/

http://adevarul.ro/news/bucuresti/primari-legenda-capitalei-trei–gospodari-schimbat-fata-micului-paris-pake-dobrescu-delavrancea-1_511d1b7c344a7821183ddcf0/index.html

http://www.avocatura.com/delavrancea-discurs-rostit-la-4-februarie-1898-la-reforma-invatamantului-s458.html

http://www.avocatura.com/pledoaria-lui-delavrancea-inaintea-curtii-de-jurati-din-judetul-ilfov-s457.html

Leave a Reply