Bătălia de la Câmpiile Catalaunice. Flavius Aetius- ultimul roman


Flavius Aetius

Nimic din ceea ce Imperiul Roman reprezentase odinioară nu părea să mai reziste în fața implacabilelor schimbări ale istoriei. Incapabil să prevadă şi să facă faţă primejdiilor ce îl ameninţau, fostul colos se scinda în anul 395, plecându-şi capul în faţa naţiilor migratoare ce îi rupeau, bucată cu bucată, provinciile care, până nu demult, i se supuneau temătoare. Pe fondul agoniei Romei, un ultim mare general avea să se ridice dintre ruinele imperiului pentru a reînvia gloria pierdută a împăraţilor care, demult, remodelau harta lumii.

spqr_column_

Vestea marii migraţii a goţilor de la nordul Dunării în teritoriile Imperiului Roman din anul 376, trebuie să fi constituit un şoc pentru împăratul Valens şi pentru autorităţile imperiale. Roma nu se mai confrunta cu o armata în sensul clasic, ci cu o întreagă naţiune, numărând peste 100.000 de suflete, care cerea dreptul de a se aşeza între graniţele imperiului. Aroganţa autorităţilor romane, dată de memoria unui trecut glorios, nu pălise, însă, în ciuda slăbiciunii evidente a fostului colos militar şi administrativ. Într-o decizie ce trăda lipsa de viziune şi de înţelegere a noilor realităţi istorice, Valens refuză cererile goţilor şi renunţă la un potenţial aliat în faţa unei ameninţări cu mult mai mari şi mai grele decât îşi putea imagina cineva, invazia hunilor. Mai mult, împăratul pornea războiul împotriva goţilor, în 378, eşuând, însă, lamentabil în faţa puternicei cavalerii a acestora. Demodatul soldat roman nu mai putea face faţă noilor tendinţe militare, iar Valens, împreună cu cea mai mare parte a soldaţilor săi, era masacrat lângă zidurile de la Adrianopol. Era, probabil, un ultim semnal de alarmă, pentru că ceea ce era mai rău pentru Imperiul Roman şi goti, deopotrivă cu mai toate naţiile europene, de abia urmă să vină. Sălbaticele hoarde de huni devastaseră o mare parte a Asiei, şi acum îşi îndreptau atenţia către bogatele provincii ale celor, de acum, două Imperii Române. Armatele Europei cădeau rând pe rând în faţa războinicilor veniţi din stepele asiatice şi nimeni nu părea să poată opri în vreun fel incursiunile lor nimicitoare. Era momentul în care, pe scenă istoriei, apărea un ultim mare general roman, un general al cărui nume avea să se regăsească, în scurt timp, alături de cele ale marilor strategi ai omenirii, Flavius Aetius.

Imperiul Roman dupa 395, anul in care Theodosius l-a divizat

Imperiul Roman dupa 395, anul in care Theodosius l-a divizat

Supravieţuitorul

Flavius Aetius se năştea în anul 396, în Moesia, în puternica cetate de la Durostorum (Silistra de astăzi), într-o familie de nobili cu puternice valenţe războinice. Tatăl său, Flavius Gaudentius, ocupa poziţia de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) şi, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotică. La vârsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzanţelor vremii, pentru ca, mai apoi, să ajungă în aceeaşi postură la curtea lui Rugila, rege al hunilor şi părinte al viitorului lider războinic, Attila. Acesta era momentul în care Flavius Aetius îl întâlnea pe Attila, deşi pentru puţin timp, tânărul hun fiind trimis, tot ca ostatic, la Roma. Alături de soldaţii huni, Aetius deprinde limba acestora şi învaţă, până în cele mai mici detalii, tainele tacticilor de luptă ale războinicilor asiatici. Mai mult decât atât, el leagă o prietenie strânsă cu multe dintre căpeteniile barbare, prietenie care, în ciuda conflictelor ce aveau să urmeze, nu se va stinge niciodată.

Moneda cu chipul lui Attila

Moneda cu chipul lui Attila

Graţie talentului său militar şi a incontestabilelor sale calităţi diplomatice, Flavius Aetius este numit, în anul 425, Magister Militum (Comandant Suprem al armatelor) în Galia şi regent al împăratului-copil, Valentinian al III-lea. Departe de imaginea romantică a virtuțiilor latine, Aetius se dovedeşte un veritabil supravieţuitor în lumea plină de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este străin. Deşi în acelaşi an în care era numit în fruntea trupelor din Galia, el conducea la Ravenna o armata uriaşă de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul ajunge prea târziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o înfrângere şi o moarte ruşinoase. Şi totuşi, influenţa şi abilităţile sale diplomatice, o determina pe Placidia, mama noului împărat, să îi reconfirme funcţiile oficiale. Timp de şapte ani, Flavius Aetius îşi va îndrepta atenţia asupra Galiei, provincie pe care încearcă să o păstreze politic cât mai aproape de Imperiul Roman de Apus. Chiar dacă legiunile nu mai impuneau acelaşi respect ca odinioară, el reuşeşte să îi înfrângă pe vizigoţi la Arles şi, de asemenea, respingea toate atacurile venite din partea triburilor germanice. Cu ajutorul aliaţilor săi huni, el dictează triburilor migratoare locurile în care urmau să se stabilească, asta şi ca o imposibilitate evidentă de a le îndepărta, dar şi pentru eventuală protecţie a graniţelor în faţa unor posibile atacuri. Astfel, generalul roman îi trimite pe burgunzi în apropierea lacului Geneva (în Elveţia de azi), pe alani în Orleans şi Valence, în timp ce pe vizigoţi îi împinge în Aquitania. La numai 37 de ani, Aetius devenise personajul central al unui imperiu în care liderii oficiali, preocupaţi mai mult de bârfele de la curte, nu erau decât nişte marionete.

Bătălia de la Câmpiile Catalaunice

Plan al bataliei

Plan al bataliei

Punctul de cotitură în viaţa sa îl va constitui ascensiunea fostului său prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Într-o continuă goană după pradă (hunii nu căutau să se stabilească în teritoriile cucerite, aşa cum aveau să facă tătarii, alți asiatici, 750 de ani mai târziu), acesta îşi condusese hoardele în raiduri ucigaşe, stârnind un val de teroare ce nu avea să fie uitat timp de secole. Pretenţiile lui Attila se îndreptau acum către Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumătate ca zestre, în virtutea unei viitoare căsătorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria. În fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atâta vreme cât Honoria fusese închisă într-o mănăstire din Bizanţ drept pedeapsă pentru o viaţă aventuroasă şi pentru comploturile care vizau chiar viaţă fratelui ei. Ca răspuns Attila devasta Galia, într-o serie de atacuri de o cruzime fără precedent. În fruntea unei armate imense, formată din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoţi şi franci, tânărul comandant hun cucerea, rând pe rând, marile oraşe ale Galiei : Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lăsând în urmă zeci de mii de victime. Istoricii consideră astăzi că atacurile hunului nu erau unele întâmplătoare, acesta mizând pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric şi armatele romane. Attila spera, probabil, ca vizigoţii să i se alăture, în scopul obţinerii independenței faţă de Roma, şi astfel, să poată lansa un atac decisiv asupra Cetăţii Eterne. Intervenea însă geniul diplomatic şi militar al lui Flavius Aetius.

Campania lui Attila in Galia

Campania lui Attila in Galia

Generalul reuşea, în scurt timp, ceea ce nimeni nu credea că mai putea fi realizat : o alianţa cu vechii duşmani, în faţa inamicului comun. În ciuda trupelor romane, puţine şi slab pregătite, Aetius reuşeşte să îl convingă pe Theodoric să i se alăture împotriva lui Attila. Mai mult, regele vizigot îi atrage, la rândul sau, pe alanii lui Sangiban, aflaţi sub asediul hun în Orleans, precum şi mici contingente de burgunzi şi franci care nu se alăturaseră hunilor. Armata romano-vizigotă îl suprinde pe Attila în timpul asediul Orleans-ului. De fapt, în momentul în care trupele conduse de Aetius ajungeau, o parte a hunilor reuşise să pătrundă pe străzile oraşului. Avantajat de locul închis în care cavaleria lui Attila nu se putea desfăşura, Aetius ordona atacul, atac în urma căruia, hunii suferă pierderi însemnate. Obligat să se retragă, regele hun îşi repliază forţele rămase în apropiere de Chalon, în locul numit Câmpiile Catalaunice, locaţie ideală pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.

Hunii in timpul bataliei

Hunii in timpul bataliei

Conform istoricilor antici şi medievali, trupele alane, mai puţin loiale Romei, fuseseră flancate de armata vizigoților lui Theodoric şi a fiului său Thorismund, precum şi de soldaţii lui Aetius, pentru a le împiedica o eventuală dezertare. De cealaltă parte, Attila preferase proprii războinici în centru, flancaţi în dreapta de trupele gepide şi în stânga de ostrogoţii conduşi de regele Walamir. Deşi detaliile oferite de cronicarii vremii cu privire la Bătălia de la Chalon/Câmpiile Catalaunice nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acestora. Se pare că, încă de la prima încleştare, ambele tabere suferiseră pierderi grele. Cu toate acestea, Attila reuşea să străpungă liniile alane, lăsând descoperit flancul ocupat de vizigoţi. Într-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o săgeata şi, căzând de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. În ciuda canoanelor vremii, vizigoţii nu se retrag la auzul morţii liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reuşesc destabilizeze şi să pună pe fugă trupele huno-germane.

Thorismund

Thorismund

Paradoxal, Aetius interzice soldaţilor romani să atace trupele gepide mult mai puţin numeroase, aşteptând, în schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigoţilor. Gestul poate fi pus pe lipsa de încredere pe care generalul roman o avea în proprii oameni sau, mai degrabă, pe eventuală precauţie în faţa viitoarelor conflicte cu actualii aliaţi. Cert este că nici măcar în momentul în care Attila era înconjurat în propria tabără, acolo unde chiar îşi pregătise un imens rug din şeile celor căzuţi, Flavius Aetius refuză să distrugă ultimele forţe ale hunilor. El îl convinge chiar şi pe Thorismund să abandoneze lupta, în ciuda opoziţiei acestuia, minţindu-l asupra intenţiilor hegemonice ale fratelui său. Deşi, la o prima vedere, deciziile lui Aetius par cel puţin bizare, o atentă analiză a contextului politic îl îndreptăţeşte pe deplin. Refuzul de a-şi sacrifica propriile trupe denotă viziunea acestuia pentru anii ce aveau să urmeze. Conştient de faptul că noul lider vizigot va încerca să lupte iarăşi împotriva Romei, Flavius Aetius refuză să dea lovitura de graţie lui Attila, sperând într-o viitoare alianţă cu acesta sau, cel mult, într-o conservare a armatei romane, şi aşa destul de restrânsă. Nu îşi putea imagina, însă, că hunul va atacă din nou Imperiul Roman la numai un an după ce suferise pierderi imense în Bătălia de Chalon (unii istorici vorbesc de peste 100.000 de oameni).

Soldati romani

Salvarea Romei şi moartea lui Flavius Aetius

La doar un an după înfrângerea de pe Câmpiile Catalaunice, în 452, Attila se vedea nevoit să îşi ţină trupele nemulţumite în frâu, iar singurul mod în care putea face acest lucru era să le ofere o pradă cât mai bogată. El invada din nou Italia, distrugând pentru totdeauna oraşul Aquileia, devastând Mediolanum (Milano) şi chiar gonindu-l pe Valentinian al III-lea din Ravenna. Aetius nu mai putea riposta. Roma, pur şi simplu, nu îşi mai permitea să ridice şi să întreţină o armata. Generalul roman va aplica însă o altă tactică, cea a diplomaţiei. El îl convinge pe Papa Leon I să iasă în întâmpinarea hunului şi să îi ceară acestuia pacea în schimbul aurului pe care şi-l dorea. Fie că a fost vorba de o superstiţie a lui Attila (numele Papei însemna Leul), fie că adevăratul motiv al armistiţiului erau pierderile de oameni provocate de molima ce îi decima armata, regele hun acceptă propunerea liderului religios. Încă o dată, Flavius Aetius reuşea să îşi scape imperiul, in extremis, de la distrugere. Nimeni nu se aştepta însă la sfârşitul misterios al lui Attila. Acesta murea, în anul 453, în noaptea nunţii cu prinţesă de origine germană Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.

Attila si papa Leon

Attila si papa Leon

Roma sărbătorea moartea Antichristului şi totul părea să se aşeze în făgaşul normal. Nu de aceeaşi părere erau însă şi Valentinian al III-lea, împreună cu mama sa, Placidia. Susţinuţi de intrigile şambelanului Heraclius şi ale senatorul Peronius Maximus, ei decid că rolul incomodului Aetius devenise mult prea important şi că renumele său risca să destabilizeze situaţia, şi aşa fragilă, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian îl cheamă pe Aetius la o întrevedere privind problemele financiare ale Romei şi, într-un moment de neatenţie, îl injughia mortal. Conform legendei, cu doar câteva clipe înainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat împăratului următoarele cuvinte : „Stăpâne, nu ştiu ce motive ai avut să faci asta, dar cred că te-ai purtat ca un om care tocmai şi-a tăiat mâna dreaptă cu cea stângă.” La doar şase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cădea victimă unui atentat pus la cale de acelaşi senator Peronius Maximus. În momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperială, nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus dispărea pentru totdeauna din istorie.

Valentinian al III lea

Valentinian al III lea

Leave a Reply