Calistrat Hogaş s-a născut pe 21 aprilie 1847 în Tecuci. Tatăl său, Gheorghe Dimitriu, era protopop de Tecuci, iar mama sa, Mărioara, provenea dintr-o familie boierească. Învăţătorul din sat, Gheorghe Nicolau, a insistat ca numele de familie al copilului să fie schimbat cu cel al bunicului după tată. Cum acesta fusese numit Hogaş (hogaș= adâncitură pe un drum îngust; făgaș), învăţătorul a reuşit să-l convingă pe protopop să-i pună şi fiului său acest nume de familie. Pretextul a fost că, într-o bună zi, va ajunge un om important şi nu trebuie să aibă un nume obişnuit pe care să-l poarte oricine. Părintele Gheorghe şi-a dorit foarte mult ca fiul său să urmeze tot calea preoţiei, dar Calistrat avea alte planuri. Primul învăţător pe care l-a avut, Ioniţă Hrisanti, era totodată şi dascălul bisericii. Calistrat nu a vrut să studieze cu el, spunând că nu vrea să devină preot, ci să înveţe carte. După ce a absolvit în 1859 cu calificativul ”foarte bine” şcoala primară din Tecuci, este înscris la Academia Mihăleană la studii liceale unde la recomandarea primăriei Tecuci primește bursă.

Tânărul licean a încercat să devină cât mai repede independent din punct de vedere financiar. Nu pentru că dorea o separare de părinţii săi, ci datorită celor unsprezece fraţi ai săi care trebuiau şi ei hrăniţi. La Academie, Hogaş începe să mediteze elevii mai slabi şi să scrie poeme. După terminarea studiilor liceale, Hogaş intră la Facultatea de Litere din Iaşi ca student bursier. Prin concurs devine profesor la Gimnaziul proaspăt înfiinţat în Piatra-Neamţ. În această localitate se căsătoreşte cu Elena, iar între 1871 şi 1882 i se nasc opt copii. În 1878, după conflicte cu autorităţile corupte din domeniul învăţământului (ulterior gimanziul va fi desființat ca urmare a unei anchete) este silit să se mute la Tecuci, unde devine profesor de istorie și geografie la gimnaziul real comunal. Peste doi ani îl găsim la Iași ca profesor la Școala Normală ”Vasile Lupu”. În capitala Moldovei, în casa unei rude a Veronicăi Micle, face cunoștință cu Ion Creangă. În tot acest timp a încercat să scrie tot mai mult, succesul lăsându-se aşteptat multă vreme. Rcenziile au fost puţine şi modeste. Prima recenzie cu adevărat importantă o primeşte postum în 1922 şi este datorată lui Mihail Sadoveanu.

Cartea sa cea mai renumită ”Pe drumuri de munte” nu a putut fi publicată în timpul vieţii. Prima încercare s-a soldat cu un eşec din cauza multitudinii greşelilor de tipar, iar a doua tipărire a fost distrusă într-un incendiu, în 1914. Abia în 1921 va apărea ediţia definitivă. Cariera lui Calistrat Hogaș consemnează în 1881 un moment important: revine la Piatra-Neamț ca director al gimnaziului reînfințat. Printr-o fericită coincidență, în același ani îl vizitează revizorul școlar I.L Caragiale. Din nou autoritățile îl șicanează și se mută la Alexandria unde este director la gimanziul din localitate. Între 1891 și 1899 este director la gimnaziul din Roman, pentru ca apoi să devină profesor și ”subdirector” la liceul internat din Iași. Lunga activitate didactică i se va reflecta în opera literară, multe din scrierile sale adresându-se tinerilor. În 1912 se pensionează. În 1915, îndurerat de boala gravă a unei fiice, se retrage la Piatra-Neamț, în casa de altădată a soției. Pe 28 august 1917, aflându-se la Roman în drum spre Iași pentru o consultație medicală la una din fiicele sale, Calistrat Hogaş se stinge din viaţă ca urmare a unui enfizem pulmonar. Sicriul său a fost cioplit dintr-un brad sădit chiar de el în tinereţe. Drumurile de munte lăsau loc drumului veşniciei.

Hogaş a fost dependent de călătorii. Iubea drumurile lungi, în zone muntoase, cu multe peripeţii şi pline de farmecul priveliştilor. A descris în pagini de o uimitoare frumuseţe peisajul natural al ţării noastre. Călătoria cea mai plăcută pentru el era cea pe jos. „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ce ţi se dă nu însă şi tot ce ai voi“. Hogaş călătorea aproape tot timpul pe jos, excluzând din start orice mijloc de transport modern al vremii. Considera că autenticitatea peisajelor este refuzată celor care evită să le cunoască prin efortul fizic adecvat. Nu era departe de adevăr, pentru că o drumeţie se deosebeşte fundamental de orice călătorie la bordul unui vehicul. Peisajul nu poate fi receptat decât cu maximă atenţie şi trezvie a simţurilor, atunci când te afli în mijlocul lui.

Hogaş nu s-a considerat niciodată un scriitor talentat şi nu a suferit prea tare datorită lipsei de receptare a publicului. Avea chiar o aversiune faţă de scriitorii care preţuiau enorm estetismul literar şi care nu scriau decât atunci când le erau împlinite condiţii de ultimă oră. De aceea se considera pe sine un mojic al literaturii. „Ca în foarte multe lucruri, e şi în literatură un soi de mojicie. Ei bine află, iubite cetitorule, că, spre marea dumitale mirare, nu mă sfiesc a-ţi face cunoscut, că, în literatură, sunt cam mojic; şi aceasta nu din pricina alcătuirii mele sufleteşti, ci numai din împrejurări care nu atârnă de voinţa mea. Nu ştiu dacă dumneata pui sau nu mănuşi când faci literatură, eu însă, care n-am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon, am redat oamenii şi lucrurile, aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult mai sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba şi, cu acelaşi deliciu, cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de mrene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari, fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă…“

La Calistrat Hogaș, poezia, romanul şi descrierea s-au împletit armonios, rezultând impresii extraordinare de călătorie. Hogaş se apropie foarte mult de Creangă, atât în termenii populari folosiţi, cât şi în modul relatării. Crezul literar l-a notat chiar la începutul unui scurt fragment intitulat Amintiri din copilărie. „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor… Cu atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…“