Orașul Suceava a fost timp de aproape două secole capitala de glorie a Principatului Moldovei. Referitor la etimologia numelui de Suceava există mai multe păreri. Prima ipoteză spune că denumirea vine de la râul cu aceași nume, din limba slavă Suceava= râu sucit, cotit, cu multe meandre. Alți istorici și filologi afirmă că numele derivă de la cojocarii unguri care ar fi întemeiat orașul, szocs= cojocar. O ultimă opinie este cea că și orașul și numele râului provin de la numerosele tufe de soc existente pe malurile sale plus că în evul mediu pronunția era Soceava.
Petru I al Mușatei, domn al Moldovei între anii 1377 și 1391 este cel căruia i-a plăcut în mod deosebit târgul și l-a desemnat drept capitală a țării sale, hotărât fiind să-l înzestreze cu cele necesare unei reședințe domnești. A început construirea unei cetăți de formă romboidală pe dealul din partea de Apus a Sucevei, înspre satul Șcheia, dar terenul instabil n-a rezistat și a zădărnicit planul harnicului domn. Acesta nu s-a descurajat și a început să facă o altă cetate pe un platou înalt în partea opusă a orașului, flancat de albia râului Suceava și de pârâul Cetății. Tot cam în aceeași perioadă a zidit și Curtea domnească și biserica Mirăuți. Noua cetate a fost atestată documentar pentru prima oară la 10 februarie 1388, într-un act în care se arăta că domnul român împrumuta pe regele Poloniei, Vladislav Iagelo, cu suma de 3000 de ruble de argint frâncesc, echivalent a 82 de kg. de aur fin. Alte păreri spun că o rublă de argint frâncesc echivalează cu 120 de galbeni de aur, ceea ce înseamnă că împrumutul se ridica la 360.000 de ducaţi de aur, iar în urma calculelor suma însemna 47,490 sau 52 de kg de aur.
Textul complet: „Lui Wladislav, din mila lui Dumnezeu, rege al Poloniei, stăpânitor al Lituaniei şi al Rusiei şi domn al altor multor ţări, sinceră închinare de la Petru voievod al Moldovei. Facem cunoscut înaltei tale Domnii că am dat acestui adevărat pan al Varşoviei 3 mii (de ruble) de argint frâncesc în acea greutate cu care am început să dăm de la Luţc şi le-am dat pe toate în Suceava. În această scrisoare sînt 3 mii de ruble de argint frâncesc; pentru aceasta facem această scrisoare pentru 3 mii, iar scrisoarea Domniei tale este făcută pentru patru mii la Lăsatul Secului. Rugăm pe Domnia voastră să faceţi altă scrisoare, ca şi aceasta ce o scrieţi, dar nu pe 4, ci pe 3 mii, sub pecetea regală. Cine ne va aduce zapisul pe 3 mii aceluia îi vom da cartea voastră ce e scrisă pentru 4 mii. Şi s-a scris cartea, în cetatea Sucevei, luni, în prima săptămână a Postului, sub pecetea noastră, în anul naşterii Domnului 1000 şi 388”.
Oricum, faptul că o sumă atât de mare a putut fi scoasă din visteria ţării, fireşte că fără a pricinui perturbări în bugetul domniei, dovedeşte atât marea putere a economiei moldovene în acel moment, cât şi soliditatea instituţiilor statele, capabile să asigure o fluenţă constantă şi progresivă a acestei economii, garantată de însăşi stabilitatea politică dată ţării de Petru I. Oraşul Suceava este menţionat pentru prima dată tot în 1388 în actul emis de episcolul armenilor Theodoros al II-lea, la 18 august 1388, „Nostra civitatis sucevensis“. Istoria cetăţii nu ar fi întreagă fără cea a oraşului, chiar dacă fiecare a avut propria viaţă. Ca formă, construcția avea un plan rectangular una din laturi era de 30 de metri, iar cealaltă de 40 de metri. Zidurile erau groase de până la 2 metri, terminate în partea superioară cu creneluri și sprijinite de 8 turnuri. În ceea ce privește tehnica de construcție, ea ne duce cu gândul la “murus dacicus”, fețele zidurilor fiind construite din gresie bine aranjată, legate între ele cu grinzi din lemn, iar mijlocul a fost umplut cu piatră neprelucrată, închegată cu mortar hidraulic.
Intrarea în cetate se făcea pe latura de sud, printr-o poartă cu arc semicircular, flancată de două turnuri. Pe latura de est era paraclisul, iar la colțul nord-estic era donjonul (turnul principal, cel mai bine fortificat al unui castel medieval) care a impresionat atât de mulți contemporani. Părerile potrivit cărora Cetatea Sucevei ar fi fost opera cavalerilor teutoni sau a celor din Halici (Polonia) este contrazisă de săpăturile arheologice care constatată că cetatea a fost construită pe un teren defrișat prin ardere, iar cele mai vechi urme sunt monedele de pe vremea lui Petru I și ceramică din a doua jumătate a veacului al XIV-lea. După planurile cetăţii s-a constatat faptul că arhitecţii şi meşterii acestor fortificaţii erau străini.
Edificiul a suferit multiple modificări determinate în primul rând de evoluția armelor de asediu. Ștefan cel Mare procedează înainte de 1476 la înconjurarea fortăreței cu ziduri, șanț de apărare lat de 30 de metri și adânc de 10 plus un val de pământ cu palisadă. Tot el mută intrarea de pe latura de sud pe cea de est unde configurația terenului împiedica inamicul să-și amplaseze artileria și să dirijeze tirul pe direcția porții de intrare. Accesul în cetate se făcea pe un pod a cărui parte dinspre turnuri se ridica cu ajutorul lanțurilor, după care se pătrundea într-un coridor îngust care era de fapt o capcană, întrucât cei ajunși aici puteau fi prăbușiți în groapa ce era dedesubt cu ajutorul unui mecanism ce acționa o trapă. Curtea exterioară era secționată în două de un zid care avea rolul de a transforma dușmanul pătruns aici într-un asediat. În 1476 turcii lui Mahomed al II-lea încearcă să cucerească fortăreața apărată de Șendrea, cumnatul lui Ștefan. Nu au succes. Cetatea era perfect adaptată unui asediu.
După războiul cu otomanii, Ștefan văzând efectele artileriei asupra zidurilor, a trecut la dublarea lor, grosimea ajungând la 3-4 metri. Vechile bastioane pătrate au fost dublate și ele, căpătând formă semi-circulară, menită să ricoșeze proiectilele de artilerie. Astfel întărită, cetatea devine de necucerit. Dovadă este asediul întreprins în 1497 de polonezii lui Ioan Albert. Scopul era de a-l scoate din domnie pe bătrânul leu al Moldovei și a-l pune pe tron pe fratele regelui, Sigismund. Îndrăzneala va fi însă scump plătită la Codrii Cosminului. Trecând prin oraşul moldav, călătorii străini scriau despre Suceava anilor 1500 ca despre „locul cel mai bun care se poate afla şi mai ferit de năvăliri” (Paolo Bonici), o aşezare întărită „de minune şi aproape de necucerit” (Blaise de Vigenere).
În ceea ce privește interiorul cetății, exista un paraclis (capelă construită alături de o biserică, într-un cimitir, în interiorul unei clădiri) împodobit cu fresce. Parterul era ocupat de cămări pentru provizii, camere de gardă pentru soldați și încăperi dormit pentru aceștia. La etaj erau odăile familiei domnitoare, sala divanului, camere pentru oaspeți, toate având deschiderea spre un foișor ce dădea spre curtea interioară. Cetatea avea cel puțin două fântâni, o baie, o închisoare și o conductă din tuburi de ceramică ce aducea apa unui izvor din afara zidurilor în interiorul cetății. În anul 1538, boierii moldoveni îl trădau pe voievodul Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), predând cetatea sultanului Soliman Magnificul, pe 15 septembrie. La începutul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu, cetatea este incendiată din dispoziția turcilor (1564) iar capitala se mută la Iași, un oraș de câmpie mult mai vulnerabil la atacuri.
Soliman promite domnie celui care dă foc fortărețelor iar Lăpușneanu se dovedește cel mai supus. Distrugerile nu au fost prea mari, reparațiile lui Ieremia Movilă refăcând rapid cetatea. În primăvara lui 1600 porțile se deschid în fața lui Mihai Viteazul iar mai târziu, pârcălabul Ioan Kapturi, cel al cărui jurământ de credinţă faţă de noul domn s-a păstrat până astăzi, a reuşit să apere cetatea, în faţa oştilor poloneze, până în luna octombrie a aceluiaşi an. Sub Vasile Lupu (1634-1653) cetatea este întărită și înfrumusețată. Acum, curtea interioară devine înconjurată de o loggia (galerie exterioară încorporată unei clădiri, acoperită şi deschisă către exterior printr-un şir de arcade) susţinută de piloni de cărămidă.
La sfârșitul domniei se consumă chiar aici ultima bătălie. Cazacii conduși de Timuș Hmelnițki care veniseră cu gând de pradă sunt bătuți nu înainte de a jefui biserici și a se comporta mai rău ca păgânii. Evoluția politico-militară din zonă îi determină pe otomani să îi ceară lui Dumitrașcu Cantacuzino să incendieze cetatea la 1675. La puțin timp, pe vremea lui Gheorghe Duca (1678-1683) are loc un mare cutremur care definitivează distrugerea. Acum s-a “năruit turnul cel mare ce-i ziceau turnul Nebuisăi, adică nu te teme” (Miron Costin). De fapt, alunecarea de teren provocată de cutremur a rupt toată partea de nord a cetății provocând avarii întregii structuri astfel încât la 1691, regele polonez Ioan Sobieski, ajungând cu armata la Suceava, nu s-a putut folosi de ea, fiind nevoit să înconjoare cu ziduri mănăstirea armenească care de atunci s-a numit Zamca (cuvânt popular ce înseamnă loc fortificat).
După ocuparea orașului de către austrieci în 1774 s-a permis armatei să ia piatră de la cetate cât și din unele biserici care au fost dărâmate, pentru construirea unei cazărmi. Sucevenii și particluarii din Galiția au prostestat, dar fără succes. După 1848, obținându-se autonomia ducatului Bucovinei, românii au reușit să stopeze distrugerile de monumente și să impună restaurarea acestora și începerea săpăturilor arheologice de la cetate. În vederea scoaterii la iveală a zidurilor vechiului monument, în perioada anilor 1895-1904, sub conducerea arhitectului cernăuţean Karl A. Romstorfer, au fost întreprinse primele săpături arheologice.
Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici
surse
Pavel Blaj, Paraschiva Batariuc, Cetatea de scaun Suceava, 1995
Istoria românilor, vol IV, editura Enciclopedică, București, 2001