“Pentru o bună parte din cumpărături, mai ales legume, fructe și zarzavaturi, gospodinele nu erau obligate să se ducă la piață și să se `ncarce cu sacoșe. Mărfurile veneau ele acasă, prin vânzători ambulanți. Majoritatea acestora erau olteni, care treceau pe stradă cu coșurile agățate de cobilițe și își anunțau sosirea cu strigăte caracteristice. De altfel, fiecare avea clienții lui, cărora le dădea și pe datorie.

Mama a cumpărat ani de-a rândul lapte de la aceleași două lăptărese. Ele erau din comuna Jilava și veneau pe jos, vară-iarnă, cu garnițele în cobilițe. Lapte dulce ne aducea „țața Lica“, iar lapte bătut „țața Rada“. Una dintre ele și-a făcut rost mai târziu de un faeton, un fel de cărucior, iar cealată căra laptele în tivgi de dovleac. Asupra curățeniei și promtitudinii cu care ne aprovizionau, nici nu încăpeau discuții. Mai ales iarna, mama le poftea în casă și le dădea și o ceașcă de țuică, pentru a se încălzi. Relațiile dintre noi și ele erau dintre cele mai cordiale și se bazau pe încredere. Plata nu se făcea la livrarea laptelui ci, de obicei, o dată pe lună. Evidența se ținea pe pervazul ușii de la intrarea în bucătărie: lăptăresele însemnau cu cretă (ele îi ziceau tibișir) un cerc pentru un litru de lapte adus și o linie pentru o jumătate de litru. Nimeni nu punea la îndoială corectitudinea menținerii acestor însemnări (de altfel, atât de ușor de șters) de la o lună la alta. Relațiile amicale cu aceste femei le-au permis, mai târziu, mamei și surorii mele să se refugieze la ele în timpul războiului, când erau bombardamente asupra Bucureștiului (de altfel, mama și frații mei mai mari se refugiaseră la ele și în timpul Primului Război Mondial). Se vede treaba că femeile câștigau destul de bine, de vreme ce una dintre ele ne spunea, odată, că „își poruncise un cojoc“, la un croitor. Dar obiceiurile de la țară și le păstrau. Mergeau desculțe și își puneau papucii doar la bariera de intrare în București.

sursa

Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, editura Corint, București, 2001, p. 309-310