Cum a intrat România în Războiul de Independență


Batallia Plevna

În primăvara lui 1877 a izbucnit războiul ruso-otoman. Încercările guvernului român de a obține cooperarea militară a armatei țariste au fost respinse de guvernul de la Petersburg, care aprecia că turcii puteau fi lesne învinși. Clasa politică românescă și în primul rând Carol I doreau consfințirea proclamării Independenței pe câmpul de luptă.

Tarul Alexandru al II-lea

Tarul Alexandru al II-lea

Pe 26 mai 1877, domnitorul a avut la Ploiești o întrevedere cu țarul Alexandru al II-lea, căruia i-a oferit colaborarea militară a României. Țarul(care își avea reședința temporară în Prahova) s-a purtat politicos, la plecare l-a condus la gară pe șeful statului român deși era ploaie, dar aceste gesturi erau destinate principelui german Karl, nu domnitorului român Carol. La propunerea de colaborare militară făcută de domn, țarul nu dat vreun răspuns, ceea ce semnifica în fond un refuz. Pe 2 iunie, Gorceakov, cancelarul rus, a comunicat în termeni fără echivoc că participarea României la acțiunile militare nu era era necesară. Iorga comenta: “Rușii nu prețuiau prea mult o armată de 50.000 de oameni și 35.000 de puști noi care li se oferea cu condiția de a i se da arme, pontoane și un milion pentru cheltuieli.

razboi de independenta

Evoluția militară de la sud de Dunăre avea să schimbe atitudinea Rusiei. Trupele otomane au organizat o puternică apărare, iar după eșecul cuceririi Plevnei (cel mai important punct strategic din Balcani), marele duce Nicolae -comandantul trupelor din Balcani- a adresat la 19 iulie 1877 domnitorului Carol o celebră telegramă: “Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog a se face fuziune, demonstraţie şi dacă este posibil, trecerea Dunării pe care tu doreşti să o faci, între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este indispensabilă pentru a facilita mişcările noastre”. La 30 iulie și 6 august comandantul rus trimitea din nou telegrame. Participarea României, refuzată inițial, se dovedea indispensabilă. Românii nu s-au grăbit să satisfcă cererile, ci au urmărit să stabilească bazele colaborării militare, mai exact relațiile de comandament. În negocierile cu reprezentanții Rusiei, guvernul român a ținut să afirme că armata sa trebuia să-și păstreze individualitatea și unitatea de comandament, iar cooperarea cu armata rusă să fie stabilită în mod concret, propunând o discuție în acest scop.

Marele duce Nicolae

Marele duce Nicolae

Pe 16 august a avut loc la cartierul imperial de la Gorni-Studen întrevederea între Carol I și țarul Alexandru al II-lea, secondat de marele duce Nicolae. La întrebarea ducelui dacă domnitorul avea intenția să comande personal armata română, Carol a răspuns că “se înțelege de la sine”. Comandantul rus a opinat că acest fapt ar produce multe greutăți deoarece domnitorul român nu putea fi pus sub ordinele unui general rus. “Firește că nu” a răspuns capul statului român, “însă zece generali ruși ar putea fi puși sub ordinele mele”. După această discuție, țarul l-a condus pe Carol la cortul ce-i era pregătit, unde, peste câteva minute, marele duce Nicolae i-a oferit în numele țarului, comanda supremă a tuturor trupelor rusești din fața Plevnei.

Marele Cartier General in frunte cu principele Carol

Marele Cartier General in frunte cu principele Carol

Pentru români era desigur o mare onoare. Era o recunoaștere a locului și rolului în balanța forțelor europene. Totuși, nici Carol, nici Brătianu, nici Kogălnicenu nu au considerat în acel context că ar fi necesare negocieri aprofundate, astfel că România a intrat în război fără asigurări și fără angajamente. Faptul că nu exista o înțelegere scrisă, va fi folosit de curtea de la Petersburg în cadrul trataivelor post-conflict în urma cărora în ciuda sângelui vărsat pentru Independență și integritate teritorială, vom fi forțați să cedăm trei județe din sudul Basarabiei.

Faza finala din batalia de la Plevna

Faza finala din batalia de la Plevna

Leave a Reply