Procedurile civile ale anului 1820 prevedeau întocmirea unei „dieate“, prin care boierii lăsau ordine precise privind gestionarea propriei averi. Aceasta a fost şi decizia lui Dumitrache Brăiloiu, dintr-o veche familie boierească oltenească. Diata sa era trecută în condica de acte civile importante ale episcopiei.
Dumitrache Brăiloiu îşi începe diata astfel: „Eu robul lui Dumnezeu Dimitrache Brailoio, biv vel logofăt, aflându-mă în slăbiciune de boală şi văzând că nu mă poci îndrepta, temându-mă de cel neştiut ceas, a nu să orândui făr de veste. Mai întâi rog pă toţi fraţii boeri, cum şi pă Dumnealor cinstiţi neguţători. Asemenea şi pă toţi creştinii că ori ce le voi fi greşit să mă ert, după cum şi eu pă ei îi ert“, se notează în Arhivele Olteniei din martie-iunie 1925. De aici încolo boierul lasă directive precise privind gestionarea averii. Interesant este faptul că diata nu începe cu îndeplinirea obligaţiilor faţă de propria familie. În primul rând sunt enumerate grijile sale pentru „fete de boer sărace“: „La șase fete de boer sărace, asupra căsătoriilor pentru cheltuiala nunţii, să dea câte t-l cinci sute de fată“, tot astfel cum „Zece fete de oameni, proşti sărace, să le facă câte un rând de haine, însă o rochie de stambă, o scurteică de germesiu cu sangep, o pereiche papuci cu ciorapi şi un testemel“. Nu sunt uitaţi de către boier nici cei lipsiţi de libertate. „Deosebit de alte pomeni obişnuite, şapte ani după moartea mea, să dea la puşcărie pâine de t-l unul“. Muribundul se gândeşte la pomenirea sa. „La sfânta mănăstire Obedeanu, până la şapte ani să slujească sărendare necontenite, plătind preoţilor după cum plătesc şi eu câte t-l optzeci pe an, ca să mă pomenească, întru auz“.
În ceea ce priveşte împărţirea averii, directivele sunt cât se poate de precise. „Să să dea şi la nepoţi, şi nepoatele mele câte t-l cinci sute, însă D-ei nepoata Maricuţa Sărdăreasa Bengeasca, cum şi la D-ei Păunica Sărdăreasa Teuhare, la D-lui nepotu Medelnicer Nicolae Coţofeanu a fi earăşi drept pomenirea mea“, în vreme ce „Viea, cea mică dela Bălăciţa, o las la sfânta bisărică de acolo ce s’au făcut de mine a fi ajutor pentru cele trebuincioase ale bisărici care vie să fie înfundată făr de a plăti dijmă“ sau „Partea mea de vie, cea părintească din Popova, mai nainte vreme am dăruit-o prin răvaş răposatului Stolnicul Gligoraşco Brăiloiu, care rămâne dăruită“. Boierul nu-şi uită nici ţiganii de pe moşie, ce-l slujiseră în timpul vieţii. „Pă Gheorghe Talaz ţiganu împreună cu nevasta lui Ilinca şi cu fiu-său Matei prin dieata răposatei soţii mele ‘iau ertat, însă după moartea mea, însă şi eu printr’o dieată, ce am făcut pă aceea vreme i-am fost ertat. Deci fiindcă în 38 de ani de când m’am căsătorit, i-am avut în curte nelipsiţi, şi mi-au slujit cu toată credinţa, odihnindu-mă la toate pentru multă slujba lor îi ert pă câte trei şi ert şi pă copilul lui Matei anume Tănasie, cum şi câţi copii va mai face cu Ilinca nevasta lui. Încă dăruesc şi locu de casă pă care i l-am dat dă şi l-au îngrădit, ca să-l stăpânească fără dijmă şi fără nici o supărare. Iar pă Ilinca nevasta lui Matei nu o ert, ci să rămâie supt stăpânirea fiu-meu paharnicu Nicolae, carele are să stăpânească tot avutu meu, ca un fiu şi clironom şi să-mi plătească datoria“.
În faţa morţii, boierul şterge şi datorile pe care le avea de recuperat: „La frate-meu Dincă am o sumă de bani, după cum în socotelele ce sânt în gheozdanu cel roşu să arată. Sănt şi pitacele D-lui prin carele, până la o vreme, nu’şi tăgădueşte datoria, ci se roagă să-l aştept. Iar mai la urmă au început a pricinui că nu sânt socotelile bune, ş’are să mai ea. Cea mai din urmă socoteală a noastră s’au făcut în casa lui Hagi Enuşi fiind şi D-lui tovaroş, la Zahereaua lui Polizache, şi măcar că la nici-o socoteală nîare cuvânt de pricinuire, dar ca să nu mai rămâie hâre pă urma mea îi ert bani ce aveam să-i eau“.
Cine era cu adevărat Brăiloiu
Până la a-l considera pe boier vreun sfânt, să aruncăm o privire asupra vieții sale. În vara anului 1802, prin insistenţele şi proptelele unora şi altora, reuşește să obţină dregătoria de ispravnic (conducătorul unui ținut) de Cerneţi, Mehedinţi. O slujbă deosebit de importantă, dat fiind plasarea târgului pe un drum comercial. Plecase la slujbă cu binecuvântarea lui Constantin vodă Ipsilanti şi mai ales cu desaga plină de sfaturi. „Dându-i povăţuirile şi poruncile cele cuviincioase, spre a se osărdui pentru odihna şi buna petrecere cu linişte şi cu dreptate a lăcuitorilor şi spre urmarea poruncilor cu bună urmare“, vodă îl trimite la „datorie“ şi la prestarea slujbei cu „credinţă“. La scurtă vreme, însă, ecourile fărădelegilor comise se propagă cu rapiditate: „a venit la auzul Domniei mele cele ne nădăjduite“ şi „s-au purtat împotriva povăţuirilor şi poruncilor noastre“. Cu alte cuvinte, ispravnicul de Cerneţi, Dumitrache Brăiloiul are ghearele cam lungi: „a îndrăznit a face şi orânduiala de cherestele pentru casa lui“, mai apoi „a cutezat şi la rînduiala untului“, adică cerea locuitorilor trei oca de unt, în loc de una, două ajungând în cămara proprie. Dar vodă trece sub „tăcere“ acest comportament, de altminteri comun mai tuturor dregătorilor, şi se supără doar cînd Dumitrache Brăilou îşi arogă prea multă putere: scrie caimacamului de la Craiova, cerîndu-i să pedepsească nişte zapcii(cârmuitori ai unei plăși, subdiviziune a județului) şi, spre a obţine efectul scontat, răspândeşte zvonul „spargerii“ oraşului, pretext pentru constituirea unei armate proprii de arnăuţi. „Cerere deşartă şi fără trebuinţă“ – decide Ipsilanti, care deschide numaidecât o „cercetare“ prin care să se afle „scoposul“ dregătorului nerecunoscător. Destituit pentru untul şi cheresteaua furate, Brăiloiu nu se va împiedica de atâta lucru. Vremurile trec, faptele se uită sau se iartă.
La 12 septembrie 1818, Dumitrache Brăiloiu, fostul ispravnic de Cerneţi, este deja mare logofăt. Şi, vrea nu vrea, trebuie să ofere tot sprijinul protectorilor săi pentru a-şi recupera banii investiţi în obţinerea dregătoriei. Împreună, vor să obţină arenda vămilor, după ce demaraseră deja o serie de alte afaceri, după cum rezultă dintr-o scrisoare de la 30 septembrie 1818. Negustori, cu afacerile în sânge, fraţii Ianuş cumpără dregătorii şi influenţă pentru a avea linişte şi drum deschis în desfăşurarea afacerilor. Aceasta este astfel imaginea începutului de veac XIX.
surse
http://www.gds.ro/Cultura%20si%20Istorie/2013-12-14/Diata+unui+boier+oltean
http://dilemaveche.ro/sectiune/ieri-vedere-azi/articol/ghearele-lungi-ale-dregatoriilor