Cum au văzut germanii 23 august 1944?


23 august 1944

Wilfried H. Lang era în august 1944 servant de tun „Flakhelfer“ în Lufwaffe, deşi avea pe atunci numai 14 ani. Acesta a povestit în propriul documentar, „Un Stalingrad pe Dunãre“, cum a trãit momentul actului de la 23 august 1944, când România, aliata de pânã atunci a Germaniei, a întors armele. Acesta relateazã despre uimirea care a cuprins ambele pãrţi, românã şi germanã, dupã declaraţia radiofonicã a Regelui Mihai, deoarece relaţiile între aliaţi fuseserã extrem de calde, prieteneşti. Dupã o tentativã de simulare a luptei, între români şi germani, lucrurile au luat o întorsãturã serioasã dupã un atac al românilor. Germanii au trebuit sã se retragã spre Nord, cãtre Braşov pentru a scãpa de prizonierat, ducând lupte în localitãţile de pe traseul actaulului DN1 A cãtre Cheia, unde au avut multe pierderi.

soldati germani 23 august

„Ziua de 24 august 1944 a început într-o confuzie totală. În urma proclamaţiei Regelui Mihai din seara de 23 august 1944, prima reacţie a fost de confuzie generală de ambele pãrţi, germană şi română. Dupã bombardamentul din Bucureşti de cãtre o escadrilã de avioane germane «Stuka» şi declaraţia de război a României, confuzia a fost chiar măritã, trupele române neştiind cum trebuie acţionat. Ar fi de menţionat că, pe-atunci, Divizia a 5-a antiaerianã a Luftwaffe, care apăra spaţiul aerian al României, aflată sub comanda generalului Julius Kuderna, cuprindea aproape 230 de guri de foc cu calibre între 88 şi 128 mm, ultimele fiind nişte tunuri uriaşe, pe afet de cale feratã, la Boldeşti, care trăgeau prin ghidare radar, devenind între iunie-august 1944 spaima fortăreţelor zburătoare americane“. În apropiere se mai aflau 16 baterii româneşti, cu încă 64 de tunuri. Subzistenţa şi aprovizionarea bateriilor româneşti cu muniţie era asiguratã de divizia germanã. Dupã 23 august, membrii Misiunii Militare germane în România au fost luaţi prizioneri de trupele române. Rămânând fără comandanţi, echipajele bateriilor de antiaerianã germane din perimetrul judeţului Prahova au apelat prin radio Marele Stat Major (O.K.W.) din Berlin, de unde au primit ordinul stereotip: „Rezistaţi până la ultima picătură de sânge“. Obişnuiţi cu aşa ceva, comandanţii bateriilor de pe Valea Teleajenului s-au hotărât să nu respecte ordinele şi să se concentreze în zona localitãţii Scăeni, unde se aflau o cazematã subteranã de comandament, din beton armat, şi un depozit de muniţie.

Avion Stuka

Avion Stuka

Foştii aliaţi nu voiau sã se lupte

Cum germanii se pregăteau să se retragă câţiva kilomteri spre Scăeni, „ofiţerul de legătură român, locotenentul Petrescu, a venit în tabăra germană pe data de 26 august, sfătuindu-ne să ne retragem, ei având ordin să ne atace a doua zi. Artileriştii români, de fapt, nu aveau de gând sã lupte împotriva noastră din două motive bine definite: pe de-o parte fuseserã fraţi de arme, luptând cot la cot cu noi pânã mai alaltăeri, pe de altă parte cunoşteau puterea noastrã de foc, nefiind nebuni sã se sinucidã. Pentru a respecta totuşi ordinele primite de la şefii lor ignoranţi din Bucureşti, s-a convenit un atac formal, la care sã se tragã în aer, respectiv pe teren viran cu tunurile. Atacul din zorii zilei a durat 10 minute şi s-a soldat cu o gleznă scrântită a unui ostaş român, care călcase într-o goapă de pe câmp. A doua zi însă, deci pe 28 august 1944, a sosit la faţa locului Regimentul 32 român Infanterie, Butuleasa. Locotenentul Petrescu ne-a prevenit şi ne-a implorat sã plecăm, infanteria urmând a ne ataca a doua zi. Noi, la rândul nostru, am rugat partea românã să nu ne atace, deoarece neavând armament de infanterie, trebuia sã ripostăm cu tunurile de 88 mm“, mai povesteşte martorul evenimentelor.

soldat german

Primele lupte

„În zorii zilei de 29 august, infanteria română a atacat totuşi. Am fost nevoiţi sã ne apărăm prin focuri de tun. Rezultatul a fost un dezastru pentru infanteriştii români. Dupã ce românii s-au repliat, am fost atacaţi cu aruncãtoare de 88 mm, care
ne-au decimat în mod serios“, continuã mãrturiile.

lovitura de stat 23 august 1944

Mãcelul de la Lipãneşti, 29 august

„În seara aceleiaşi zile, târziu, ne-am retras apoi în direcţia Lipăneşti, unde am intrat într-o ambuscadã ce ne fusese pregãtitã acolo. Datoritã unei companii de ucrainieni din armata lui Vlasov, care luptau de partea germanã cu o dârzenie nemaipomenită, am reuşit să spargem cordonul românesc de încercuire, trecând mai departe spre Vălenii de Munte, Cheia şi apoi Braşov“, a povestit Lang. Trupele vlasoviste, recrutate din URSS, luptau alături de germani încã din 1941, iar pe aceştia îi aştepta moartea, nu prizonieratul, dacă ar fi fost prinşi de către trupele sovietice. Bine echipaţi cu mortiere şi mitraliere, au reuşit să spargă blocada româneascã de la Lipăneşti şi să plece mai departe cãtre Cheia, fără a mai întâmpina puncte de rezistenţã notabile. Pierderile în rândul românilor a fost numeroase, cifrându-se la peste 100 de soldaţi morţi şi răniţi. Dupã război, românii nu au abordat în istoriografie acest episod, ori dacă au fãcut-o l-au prezentat ca pe-o victorie.

soldat german 23 august

Germanii, sătui de rãzboi

„Comandantul german a ordonat retragerea spre nord, cu intenţa de a forţa trecătoarea Bratocea pentru a trece apoi în Transilvania. Sub protecţia întunericului, coloana de autocamioane germane s-a pus în mişcare. În zorii zilei am ajuns pe o pajişte în apropiere de Cheia. Bucătarii nemţi au distribuit cafea şi sandviciuri pentru toţi participanţii. Am rămas uimit când am vãzut cum o serie de soldaţi germani îşi aruncau armele şi muniţia, fiind dispuşi sã se predea. După ce am ajuns la Săcele, ei s-au predat unor companii de infanterie române, deci vreo 100-150 de români luau în primire câteva mii de nemţi, sătui de rãzboi, care nu voiau sã mai lupte. Ucrainenii, nefiind dispuşi să se predea, dispăruserã în munţi prin trecãtoarea Bratocea. Cu promisiunea că vor rămâne în prizionierat românesc, mulţi germani s-au predat necondiţionat forţelor româneşti.

soldat german

Promisiunea nu a fost respectată şi aproape toţi au pierit, mai târziu, în lagărele sovietice. După război nu am mai auzit despre niciunul dintre cei care se predaserã în ziua de 30 august 1944 la Braşov. Un grup, în care mã aflam şi eu, am continuat drumul spre Ghimbav, unde speram să întâlnim aviaţia germanã de vânătoare. Aceştia însã, se retrăseserã cu două zile înainte, nestingheriţi de nimeni. Grupul nostru, format din doar 18 oameni, s-a retras apoi până pe malul drept al Mureşului, unde am fost întâmpinaţi de honvezii maghiari“, îşi încheie Lang experienţa româneascã. Tânãrul de numai 14 ani a ajuns în Germania şi a fost înrolat în trupele populare „Volkssturm“, fiind unul dintre ultimii apãrãtori ai Berlinului în faţa invaziei sovietice.

soldati germani 23 august

Wilfried H. Lang, a prezentat în 1995 în documentarul său, „Un Stalingrad pe Dunăre“, felul în care a resimţit Wehrmachtul 23 august 1944 şi artând că a repezentat o pierdere de douã mai mare decât Bătălia de la Stalingrad din ianuarie 1943. Germanii ar fi înregistrat în România, dupã 23 august 1944, între 400.000 şi 470.000 de ostaşi, morţi, răniţi sau prizonieri. Filmul a fost primit foarte bine în Germania, cuprinzând mărturiile unor veterani ai luptelor purtate atunci. Acelaşi Wilfried H. Lang a organizat, pe 30 martie 1995, în Bad Mergentheim, un simpozion cu tema „23 August“, la care au participat numeroşi invitaţi şi personalităţi, printre care s-a numărat chiar Regele Mihai al României, autorul actului de la 23 august 1944. „La 23 august 1944, soldatul german a perceput răsturnãrile din România ca pe o trădare. După mai bine de cinci decenii, dovadã a spiritului de onoare german, nici unul dintre veteranii care au participat la simpozion nu i-au fãcut Regelui vreunun reproş, deşi unii dintre ei au făcut până la zece ani de prizonierat în condiţii atroce, la ruşi…“

soldat german 23 august

3 thoughts on “Cum au văzut germanii 23 august 1944?”

  1. se pare ca vrem, ori nu ,avem tradarea in singe .Nu stim sa pretuim cuvintul dat si respectul reciproc ne este total strain …..asta este marea drama a acestui popor , nu a fost educat sa pretuiasca aceste lucruri ,dovada prezentul ,trecutul si la cum arata acesta si viitorul . Asteptam sa fim respectati ca natie ca popor dar uitam in primul rind sa ne respectam pe noi insine ,ratind astfel sansa unui respect colectiv venit de la cei ce intra vrind-nevrind in contact cu noi .Cel mai mare dusman al acestei natii sunt cei ce o alcatuiesc ,nu cei inchipuiti de pe alte zari .

    1. Nu chiar toti, ci doar cei care, prin fals, ajung la putere…
      La 23 august Romania a pierdut doua sanse> la demnitate si la un armistitiu rezonabil cu rusii. Asa cum incepuse maresalul Antonescu. Dar Casa regala a gresit, precipitand lucrurile, liderii partidelor istorice (unii mari figuri..) au dat cu …dosul…cam asta e.
      Sa dea Dumnezeu ca generatiile viitoare sa primeasca o educatie corecta. Asta ca sa fie demni si viteji.

  2. Era bine daca in 1940 ne opuneam rusilor si nu cedam Basarabia, indiferent de consecinte. Astfel am fi dat dovada de curaj, la fel ca finlandezii, polonezii si altii. Dar multi politicienii, unii chiar cu sange albastru, s-au temut pentru averile si afacerile lor. Sunt sigur ca nu am mai fi fost acuzati de imperialism, lasitate sau ca am luptat in tabara gresita daca armata romana s-ar fi opus invaziei rusesti in 1940. Probabil ca am fi fost invinsi usor de rusi, apoi atacati de unguri din vest, dar aratam tuturor ca suntem demni. “Nu poti sa ceri glorie, cand nu ai fost viteaz” spunea un regretat regizor, referindu-se la un cap incoronat si cred ca avea dreptate.

Leave a Reply