O istorie incredibilă se leagă de numele unor români, la începutul veacului douăzeci. Atleţi, temerari, aventurieri sau toate la un loc, patru studenţi în costum popular pleacă în 1910 pe drumul unei performanţe sportive şi umane unice în istorie: ocolul Pământului la picior, fără ajutor financiar.

Vara lui 1908. În vestul Europei, globetroterrii fascinează, iar expediţiile sunt la modă. Touring Club de France, agenţie de sport şi turism din Paris, lansează o provocare nemaiîntâlnită: cine parcurge 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, va primi 100.000 de franci francezi. Adică aproape jumătate de milion de euro astăzi! În 1908 Dumitru Dan şi Paul Pîrvu sunt studenţi la geografie în capitala Franţei, Gheoghe Negreanu şi Alexandru Pascu, la Conservatorul parizian. Anunţul îi pune pe gânduri: munceau cu ziua să se întreţină, iar banii de studii îi câştigau din spectacole de dansuri, cântece şi teatru popular. Toţi cei patru au 19 ani.

Dumitru Dan, născut pe 14 iulie 1889 şi plecat din Buhuşi, atunci un sătuc la douăzeci de kilometri mai sus de Bacău îşi convinge camarazii să se înscrie în cursă şi află detaliile: itinierariu la alegere, dar aprobat de Touring Club, certificările vamale şi ale autorităţilor locale probează parcursul, plecare din capitala ţării de origine iar toate costurile vor fi suportate de participanţi.În câteva luni, peste 200 de visători se înscriu. Dintre toate itinerariile, cel al românilor e singurul acceptat. Dumitru Dan, liderul grupului, pune o singură condiţie: doi ani să fie lăsaţi să se pregătească în ţară. Nebunia ocolirii globului pământesc, de la expediţia lui Magellan în 1521, se împlinise în mai toate felurile, mai puţin pe jos. Recordul vremii aparţinea italianului Armando Louy, care străbătuse 50.000 km într-un deceniu. Doar că cei patru români îşi propun dublul distanţei, în doar şase ani! Întorşi în România, cei patru se specializează în cartografie, meteorologie şi etnografie. Fac studii geografice şi deprind cunoştinţe de medicină. Vorbeau franceză şi germană, aşa că fiecare se apucă de învăţat o altă limbă. Merg zilnic 45 de km pe jos, în zone de câmpie, deal şi munte, în toate anotimpurile. Exersează diferite feluri de mers şi mărşăluit şi alocă două ore pe zi exerciţiilor de forţă şi gimnasticii.Singurul impediment rămâne susţinerea materială. Aşa că învaţă sute de cântece şi dansuri populare româneşti şi se experimentează în cântatul la fluier şi acordeon: “Dacă suntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci când să cunoască lumea românii, dacă nu atunci când aceştia le vin la poartă? Vom purta tot timpul opinci şi costum popular”, propune Dan. Banii pentru hrană, transport şi taxe aveau să-i obţină susţinând mii de spectacole folclorice, de la Teheran la Capetown şi din satele eschimoşilor până la Casa Albă!

Lumea în 1908
– se descoperă primul mare zăcămînt de petrol în Orientul Mijlociu
– Thomas Selfridge devine prima persoană moartă într-un accident aviatic
– Bulgaria îşi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman
– se înfiinţează FBI
– tragerea funiei şi pelota(tenis cu zidul) se numără printre probele Jocurile Olimpice de la Londra

6 traversări ale Ecuatorului a prevăzut traseul românilor în jurul lumii, alternînd emisferele pentru a evita timpul nefavorabil

1500 de mari oraşe şi 74 de ţări, la vremea aceea, a străbătul românul de-a lungul aventurii sale

“Cerul acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru în costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală”. Sunt primele cuvinte din jurnalul de călătorie al lui Dumitru Dan, pe 1 aprilie 1910. Însoţiţi de Harap, câinele care-i va urma aproape tot timpul, cu bagaje în spate care nu depăşesc opt kilograme, studenţii se îndreaptă spre Braşov. În cei şase ani, aveau să găsească în oraşele în care ajungeau costume şi opinci trimise prin poştă de rude, după un calendar strict.

După doar trei zile de la pornire, Dan, Pascu, Negreanu şi Pârvu ajung la Budapesta. De aici până la Viena nu planificaseră nici o oprire, aşa că parcurg distanţa în “mers voinicesc”, după cum consemnează Dan. Prima impresie puternică o lasă capitala Imperiului Austro-Ungar: în o zi şi-o noapte la Viena sunt uimiţi de “cerşetorii orbi care vând chibrituri lângă vitrinele luxoase de pe Ring”, tramvaiele aglomerate şi “funcţionarii care beau permanent capuţiner (cafea cu lapte)”. Aici dau prima reprezentaţie, într-un teatru de cartier, şi cîştigă primii bani. Urmează Berlinul, unde poarta Brandenburg, carul cu patru cai al zeiţei Victoria şi reuşita unui al doilea spectacol alungă primele gînduri de deznădejde. La graniţa cu Danemarca apare şi primul obstacol major: un vameş “refractar la ideea de turism internaţional” îi arestează şi îi expediază în Flensburg, considerîndu-i spioni! “Ne-am lămurit cu superiorii şi apoi ne-am reîntîlnit cu bietul la vamă”, notează ironic Dumitru Dan.

Cei patru trec prin Oslo, atunci Cristiania, Stochkolm şi Helsinki, unde publicul îi consideră exotici şi autentici, repurtând un mare succes cu spectacolele lor. De la Golful Finic la Marea Caspică, pe distanţa de 3000 de km, condiţiile aveau să devină însă mult mai aspre. După un popas de trei zile la St. Petersburg, în care nopţile albe le-au luminat Ermitajul, românii ajung la sfârşitul lui iulie 1910 în Moscova, care avea la acea vreme “360 de biserici şi 22 mănăstiri, dintre care Mântuirea te lăsa fără grai, cu cupolele învelite de 350 de kg de aur!”. Dorul de acasă avea să-i răscolească în galeria Tretiakov din capitala rusă: “În faţa unui tablou de Vereşceaghin am plâns ore în şir. Erau imagini cu Războiul de Independenţă din 1877, ţărani români pictaţi în straie ca ale noastre”.

La începutul lui octombrie 1910, românii se aflau în Vladikavkaz, după care au mers 200 km prin munţi, “rebegiţi de frig şi uzi de ploaie”, până la Tbilisi, părăsind uşor, pentru prima oară, Europa. Între Moscova şi Teheran, au mâncat mai mult ceai, ouă şi pâine, iar ritmul a fost năucitor: “constant, minim 10 ore de mers pe zi!”. Ajunşi în Persia peste o lună, concluzionau: “Caucazul e frumos decât orice peisaj alpin”. Teheranul, cu 200.000 de locuitori iarna iar vara cu aproape jumătate, din cauza căldurii, având azi aproape 10 milioane de suflete, le-a apreciat peste păsură cântecele. Secretul e că religia nu le permitea persanilor să cânte la instrumente, aşa că românii erau o apariţie fascinantă! “Ne-am hrănit cu unt lichid, de la iliaţi, păstorii nomazi, şi ne-am mirat: în pustiul acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba şi turca!” Aproape de Teheran, românii s-au odihnit alături de călători persani şi armeni într-un caravanserai, han oriental pentru caravane, aflând o poveste tulburătoare: în secolul XIII, se statornicise în acele locuri un persan bogat, Hasan Ibn Sabbih, care a fondat secta ismailiţilor. După ce a construit palate şi grădini impresionante în inima pustiului, acesta a început să adoarmă cu haşiş tineri şi să-i aducă la curtea sa. Treziţi, oamenii aflau că se află în raiul promis de Mahomed! După o vreme, tot cu haşiş, îi adormea şi îi ducea înapoi în pustiu. Crezând că au pierdut Paradisul, bărbaţii şi femeile deveneau slugile lui Hasan, fiind în stare chiar şi de crimă, pentru a reveni în Rai! Cunoscuţi drept haşaşini, aceştia au devenit asasinii de azi. Hasan a fost ucis în 1256, de mongoli.

La 500 km de Bagdad, cei patru au făcut un popas la palatul unui negustor, Fawzi Ibrahim, cu turban, ochelari de aur şi mantie de mătase albă, “desprins direct din O mie şi una de nopţi, mai puţin ochelarii” . Acesta i-a găzduit şi s-a bucurat de spectacolele folclorice peste măsură, “minunea lui Allah”, oferindu-le la plecare o sumă uriaşă de bani românilor. Ibrahim a fost primul om întâlnit care avusese contact cu spaţiul românesc: drumurile negustoriei îl duseseră la Brăila, de unde păstra amintiri fermecătoare.

Între Bagdad, unde au vizitat Babilonul, şi Siria de azi, au mers pe Valea Eufratului alături de o caravană cu cămile, trezind mila arabilor: “Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap şi ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!” Prin păduri de curmali, smochini şi cedrii “cu cirmcumferinţă mai mare de 25 de metri”, temerarii au ajuns la Damasc, “Ochiul Orientului”, unde au fost recompensaţi cu daruri şi bani mai ales de către români din Galaţi şi Brăila, stabiliţi aici cu afacerile! Prin Ierusalim, Cairo, Alexandria şi apoi la umbra Piramidelor, pe Valea Nilului, printre egipteni care “păreau contemporani cu Ramses al II-lea”, “înfioraţi de urletele şacalilor” în peregrinările la ceas de noapte, studenţii români au avansat în Africa. Pe teritoriul Sudanului, “unsprezece zile nu am întîlnit pe nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom”. După care, în deşertul saudit, o furtună năpraznică le-a pus viaţa în pericol: “dunele fumegau, sunete metalice, înfiorătoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte. Ne-am aruncat în nisip şi am aşteptat, nu ştiu cît, poate zeci de ore, până s-a sfârşit”.

Itinerariul Etiopia-Somalia-Tanzania-Mozambic i-a sleit de puteri, astfel că încheierea parcurgerii coastei de Est a Africii, prin traversarea în Madagascar, a părut izbăvitoare. Insula nu i-a impresionat pe aventurierii care se aşteptau să găsească o Africă primară, pură, şi s-au lovit de semnele colonialismului: castelul regal din Antananarivo devenise grădină zoologică, băştinaşii purtau pe umeri care cu britanici şi francezi. Din Madagascar, la bordul unui vas, românii au pornit spre Australia, traseul pe acest continent având să însumeze 2100 de km. Aici, în “ţara lânii”, cum li s-a părut românilor, au vizitat oraşul Sydney, capitala Canberra, Blue Mountains şi grotele Jenolan, îngrijoraţi că populaţia aborigenă număra în 1911 “doar 2012 suflete, faţă de 40.000, în 1788”.

7 mări şi 3 oceane, a traversat Dumitru Dan, de patru ori cel Atlantic, de două ori cel Indian şi o dată Pacificul
497 de perechi opinci şi 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan în cei şase ani de călătorie

Lumea în 1910
– cometa Haley devine vizibilă de pe Pământ
– Henry Ford vinde 10.000 automobile
– mor Mark Twain şi Lev Tolstoi

Pentru a acumula cât mai mulţi kilometri, în condiţiile în care itinerariul prevedea perioade mari de traversare a mărilor şi oceanelor, cerinţele organizatorilor i-au obligat românii să meargă zilnic minim 10 ore pe puntea vapoarelor, în timpul călătoriilor pe ape. Fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, un contor cu contragreutate care calcula distanţele, echivalând fiecare pas cu un yard, adică 91 de cm. În Australia, dornici să ia contact cu băştinaşii, românii s-au aventurat într-o zonă sălbatică, la sute de kilometri de Sydney. În timp ce Pârvu şi Negreanu ridicau un adăpost, Pascu şi Dan s-au avîntat 4 kilometri în necunoscut şi s-au trezit într-o groapă adâncă de 20 de metri, capcana aborigenilor pentru animale! Cei doi au tras cu revolverele, gândind că vor fi auziţi de colegi, dar au speriat băştinaşii, care i-au legat cu frânghii şi i-au dus în tabăra lor. Când membrii tribului au adormit, Pascu i-a reproşat ironic lui Dumitru Dan iniţiativa expediţiei prin junglă, “cauţi hotel în pădure, de parcă eşti la Buşteni”, după care s-a aruncat în foc, arzând legăturile de cânepă şi eliberându-şi apoi prietenul. Arsurile la braţ ale lui Pascu nu aveau să se mai vindece niciodată.

În mai 1911, la doar un an de la începutul itinerariului lor, cei patru români se află în Australia, după ce au traversat Europa, au trecut prin Asia şi pe coasta de Vest a Africii. Compensând vitregiile acestei aventuri cu fascinaţia descoperirii de oameni şi locuri noi, Pascu, Pârvu, Negreanu şi Dan îşi continuă senini itinerariul la capătul căruia, în 1916, ar trebui să completeze 100.000 de km parcurşi pe jos. Însă în decursul a doar câteva luni, moartea are să înjumătăţească echipajul temerar. Din Brisbane, cei patru pleacă la începutul verii lui 1911 spre Wellington, capitala Noii Zeelande, descoperind pînă la sosirea în India cele mai importante insule din arhipelagurile Asiei de sud, la bordul vapoarelor cu aburi. În Java, Borneo, Brunei şi Singapore, dansurile şi cântecele populare româneşti sunt, ca şi până acum, singura sursă de venit: “Cu Brâuleţul şi Ciobanul am supravieţuit prin insule cu portocali”, notează Dumitru Dan în jurnalul de drum. Pentru cucerirea subcontinentului Indian pe traseul Bombay-Calcutta cei patru aveau propuse doar 62 de zile, astfel că în iulie 1911 are loc debarcarea în Bombay, la capătul unui drum pe ape la bordul vasului “Peninsular Oriental”, pornit din Sri Lanka. Surpriza a fost totală: “Nu am ştiut că Times of India ne anunţase sosirea! Ne aşteptatu sute de curioşi şi reprezentanţi de asociaţii sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales din capitală!”

Primirea spectaculoasă era departe de tragedia care avea să se petreacă “în Mumbay, crater cu oameni şi credinţe”. Românii sunt invitaţi pentru două zile la palatul rajahului din capitală, un personaj captivat de călătorii. După un ospăţ copios, Dan, Negreanu şi Pârvu ies în oraş să adune cele necesare călătoriei, iar Pascu rămâne să povestească bogatului indian şi celorlaţi invitaţi peripeţiile de până atunci. La întoarcere, cei trei români au o privelişte care îi pune pe gânduri: toată lumea leşinată, cu pipe de opium în mână! “Jurasem să ne ferim de tot ce e străin obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a început să se scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că nu a putut refuza. În timp ce explica, s-a prăbuşit”, notează Dan cu amărăciune. Colegii i-au “fricţionat braţele şi tâmplele”, dar rajahul i-a liniştit, spunând că un somn de o oră-două îl va face ca nou. Pascu nu s-a mai trezit niciodată, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Pe 17 iulie 1911, rămâneau doar trei călători, şi câinele lor, Harap.Trupul lui Pascu a fost înmormântat în capitala Indiei, după ce a fost autopsiat, la cererea colegilor lui de călătorie. Rajahul indian şi-a dorit ca ceremonia funerară să se ţină după obiceiul locului, fapt care însemna o mare onoare pentru străini. “Guvernatorul statului ne-a înţeles şi l-am înhumat creştineşte”, spune Dan în jurnal. Cei trei rămaşi au anunţat familia şi Touring Club de France, după care s-au hotărât să continue drumul în numele acestui sacrificiu.

Drumul a continuat prin Benares, spre Calcutta, dezvăluind “cea mai variată ţară din punctul de vedere al climei, oamenilor şi obiceiurilor”. Priveliştile, însă, nu i-au mai impresionat o vreme pe cei trei români îngânduraţi. Notiţele sunt tot mai rare în jurnalul de călătorie al lui Dan. La bordul unui vas, românii ajung din nou în Africa, la Cape Town. Metropola îi şochează prin nedreptăţile sociale, mai mult decât prin frumuseţe: “Inima ţi se strânge când ceva e interzis pentru negri, sau e doar pentru albi”. Dar oraşul sud-african e doar punctul de plecare pentru parcurgerea coastei de vest a continentului african, prin Congo şi Gabon, până în Senegal. În 1911 doar Liberia și Etiopia erau independente! Călătorii au poposit aproape o săptămînă la Tenerife, în Insulele Canare, ajunşi aici cu un vas din portul senegalez Saint-Louis. Clima blândă, fructele şi odihna i-au refăcut după “străbaterea coastei africane epuizantă, uscată şi săracă”, pentru aventura uriaşă care avea să urmeze: America de Sud. În ianuarie 1912, cei trei debarcă la Rio de Janeiro, aşteptaţi de sute de localnici. Românii deveniseră o prezenţă constantă în buletinele şi ziarele de aventură şi călătorii, o presă gustată la acea vreme. Oraşul brazilian e mult diferit de cel pe care îl studiaseră Pârvu, Negreanu şi Dan, “cu străzi întortocheate, pieţe murdare şi case dărăpănate”, iar motivul îl află în prima zi de şedere: în 1904, guvernul împrumutase 8,5 milioane de lire sterline de la Marea Britanie pentru recontrucţia urbei, devenită port “dotat exemplar, cu clădiri monumentale”.

Cel mai mare succes repurtat de spectacolele folclorice ale românilor se leagă de Rio. Sala teatrului Diamantina din oraşul brazilian a fost zile întregi plină la dansurile şi cântecele populare ale celor trei. Mai mult, Dan are ideea organizării de prelegeri şi conferinţe în care să împărtăşească localnicilor experienţele contactului cu locuri şi oameni pe care îi descoperiseră: românii erau deja ambasadori ai multiculturalismului! Traseul sud-american continuă spre Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia. Natura îi fascinează iar diversitatea încă păstrată la nivelul populaţiilor băştinaşe îi copleşeşte. O întâlnire memorabilă are loc în sud-estul Ecuadorului, la graniţă cu Peru. Cei trei călători, împreună cu un ghid localnic, se apropie de o aşezare de jivanos, trib de indieni cu o istorie milenară. La marginea satului, ghidul “suflă dintr-un corn uriaş, fără să ştim de ce, şi i se răspunde din junglă cu un sunet similar”. Românii au vrut să continuie drumul, dar spaima de pe chipul ghidului i-a oprit: “Dacă şeful tribului ne-ar fi răspuns cu două sunete, am fi putut trece nestingheriţi, dar un singur sunet însemna că vrea să ne cunoască!” Cei trei tineri au petrecut o noapte alături de jivanos, “bărbaţi cu pieptul vopsit în roşu şi negru”, hrănindu-se în colibe cu fructe şi cartofi preparaţi după reţete “pentru care restaurantele din Paris ar da bani grei”. Apoi, au rămas o noapte într-un trib de indieni itucalli, lîngă Guayaquil, unde Dumitru Dan a fost muşcat de “o coropişniţă ciudată”, fiind operat pe viu de un doctor “care părea mai degrabă paznic de doctori”. Indienii jivanos din zonele nordice ale Americii de Sud, alături de care cei trei călători români au petrecut o noapte memorabilă, erau denumiţi şi “vânătorii de capete”, fiind printre puţinele triburi amazoniene care au păstrat tradiţia decapitării inamicului şi a păstrării craniului acestuia, prin mumificare! Procedura prevedea înlăturarea oaselor craniului, tratarea pielii cu soluţii din ierburi şi umplerea scalpului cu nisip fierbinte. Capul se contracta, mişcorându-se până la dimensiunea de doi pumni! După ce buzele şi pleoapele erau cusute, rezultatul devenea un simbol cu conotaţii magice.

Drumul pe ape îi duce pe temerarii români în San Francisco, unde însă poposesc numai trei ore, de aici îmbarcându-se către Yokohama. Exact drumul invers parcurs de Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne, din Ocolul Pămîntului în 80 de zile.Traversarea Atlanticului cu vasul Rangoon a durat 27 de zile, timp în care cei trei au parcurs pe punte 1.400 de kilometri. Cele două zile petrecute în Tokyo i-au legat definitiv pe drumeţi de lumea Orientului Extrem, unde “simplitatea şi cinstea sunt o artă pe străzi”, iar “cele paisprezece feluri de mâncare cu care am fost serviţi în casa unui profesor de japoneză” le-au schimbat pentru totdeauna “gustul despre bucătărie”. Din lumea niponă, românii intră în China prin Hong Kong, trecînd prin Canton (astăzi Guangzhou) şi stabilind ca destinaţie finală a acestei etape de traseu oraşul Pekin, capitala Beijing de azi. Itinerariul presupune traversarea munţilor Nau Lin, pe poteci înguste, sub care se deschideau prăpăstii fioroase. Într-una din cele peste treizeci de zile de mers prin acest decor, o ploaie măruntă îngreunează şi mai mult avansarea. Cei trei merg în şir indian, sprijinindu-se în bastoane de lemn, ascuţite. Un strigăt şuierător îi încremeneşte. Din faţă, Dan întoarce privirea spre Pârvu: Negreanu se rostogolea lovindu-se de stîncile ude şi se prăbuşi într-un pârâu.

Cei doi colegi îl trag cu frânghiile şi îl întind, dar Negreanu “părea să aibă fracturi şi leziuni interne, era tot însîngerat”. Dan fuge spre primul sat, reuşeşte să se înţeleagă cu un călugăr care ştia puţină engleză, şi se întoarce cu doi chinezi în ajutor, când noaptea se lăsase deja. “Vânăt şi tremurând” îl poartă pe muribund într-un hamac până în sat, dar nu găsesc doctor. Merg 10 kilometri până la spitalul unui orăşel, însă aici nu există medic de gardă, apare unul abia în zori. La şapte dimineaţa, Dumitru Dan pleacă să ceară ajutorul autorităţilor, dar când se întoace la spital îl găseşte pe Negreanu mort.

67 grade Nord şi 40 grade Sud au fost coordonatele extreme atinse în expediţie

Lumea în 1912
– Roald Amundsen atinge Polul Sud
– începe Primul Război Balcanic
– Casimir Funk formulează conceptul de vitamină
– I.L. Caragiale moare în iunie

Din zona Pekinului românii pleacă îndureraţi către portul siberian Nikolaevsk şi apoi în peninsula Kamceatka, la sfârşitul toamnei lui 1912. În estul Siberiei cumplite, cei doi aveau să petreacă iarna acelui an, “1.150 de kilometri prin viscol şi geruri fără egal”. Când zăresc dâre de fum într-una din zilele interminabile, verifică hărţile şi văd că nu există nici o localitate. În realitate, ajunseseră la strâmtoarea Bering, iar petele negre pe cer erau de la fumul unui vapor! “Trei zile am stat la bordul vasului olandez Sekeveningen, mai cu seamă pentru că eram flămânzi”. Încă din prima zi aici jurnalul lui Dan menţionează scurt: “Temperatură de minus 37 grade, mâini jupuite de frig, proviziile îngheţate”. Printre sate de eschimoşi, românii avansează spre Skagway, Juneau şi se opresc la Vancouver. Dan observă primele probleme la Pârvu: “E prea tăcut, el, care râdea şi de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme picioarele”.

După ce participă la o vânătoare canadiană de urşi bruni, “în care capcana e legată de un buştean uriaş, astfel că animalul prins fuge târând greutatea după el şi istovind iute”, românii coboară spre Seattle, Portland şi San Francisco, refăcând sumarul lor buget cu serii de spectacole folclorice. În cele trei zile petrecute la San Francisco, Dumitru Dan exclamă: “Câtă diferenţă de la pâinea îngheţată la portocalele parfumate!”. Străbătând California, ajung în Mexic şi mai departe, pînă în Panama, de unde se îmbarcă pe un transatlantic cu destinaţia Gibraltar.

Prima întoarcere în Europa după mai bine de trei ani nu le lasă vreme de răgaz. Fără popasuri notabile, au “alergat şuierător” din Tanger la Tunis, Sicilia, Elveţia, Franţa şi Olanda, de unde au trecut cu vaporul în Anglia, la Dover. Capitala Londra avea să îi fascineze pe români: “De necrezut! Sunt aici mai mulţi scoţieni decât la Glasgow, mai mulţi irlandezi decât la Dublin şi mai mulţi catolici decât la Roma!”. Ultimul spectacol al celor doi în Marea Britanie se ţine la Edinburgh, de unde află că o companie de transport, Allen Line, oferă 100 de locuri gratuite pentru cursa transatlantică: era semnul că scufundarea Titanicului, în aprilie 1912, încă zguduia oamenii. Timp de 10 zile, Pârvu şi Dan navighează de la Glasgow la Quebec, stârnind hazul marinarilor cu cele 10-12 ore de mers pe puntea vasului. Din zona Marilor Lacuri, prin Cleveland, Toledo şi până la Detroit trec alte 20 de zile, iar vizitarea uzinelor Ford e umbrită de veştile din ţară.

Pe 30 iulie 1914, “titlul din ziarul Românul te lăsa fără grai: Europa sub arme”. Pe 5 august, titlul avea să devină “Europa în flăcări”. Românii sunt primiţi de guvernatorii statelor Delaware şi Maryland, apoi sunt invitaţi să petreacă o zi chiar la Casa Albă, pe 24 decembrie 1914! Renumele lor era în creştere, iar spectacolele şi conferinţele lor sunt chiar aşteptate în Virginia, Kentucky, Tennessee şi Alabama. Ajuns în Jacksonville, Florida, Pârvu se prăbuşeşte: “Era la capătul puterilor, picioarele aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus că e grav şi trebuie să se oprească”, notează Dan. Două săptămâni petrec împreună cei doi prieteni, fără să ştie că nu se vor mai vedea niciodată. Pârvu îl roagă pe Dan să i-l lase alături pe Harap, credinciosul câine care îi urmase încă din prima zi de drum, pe 1 aprilie 1910, şi îi transmite un mesaj răscolitor camaradului: “Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Ştiam că vor fi, dar nu le-am prevăzut aşa de groaznice. Speram să revedem cu toţii pământul patriei, dar n-a fost cu putinţă. Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai departe!”. Dumitru Dan îşi continuă drumul, singur şi zguduit. Peste câteva luni, în mai 1915, Pârvu avea să moară cu ambele picioare amputate.

* documente ce atestă trecerea prin SUA

Ajuns singur în Havana, la 18 ianuarie 1915, după şase luni de periplu american, Dan e primit cu mare fast, întâlnind cea mai călduroasă atmosferă: “Sute de oameni mă aşteptau, mulţi sportivi şi jurnalişti care aveau să mă urmeze pe toată perioada şederii”. O lună de zile i-a trebuit călătorului să se refacă după ultimul şoc, cel al singurătăţii. Nici conferinţele pe care le-a susţinut aici, nici faptul că a fost invitat de preşedintele cubanez Mario Menocal la o întâlnire privată nu l-au entuziasmat prea mult: “Am dăruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plâns şi am mers mai departe”. Traseul continuă prin Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados şi Venezuela, pentru ca în aprilie 1915 Dan să se afle la bordul transatlanticului “Buenos Aires”, cu care ajunge la Lisabona. După o escală în Malta, Dumitru Dan e arestat la Salonic de un ofiţer britanic care îl consideră spion, după ce i-a găsit în bagaje reviste din toate colţurile lumii. Europa se afla în plin război, iar românul este expediat la Londra, pentru anchetă, unde ministrul plenipotenţiar al României şi cluburile sportive britanice fac presiuni şi e, în cele din urmă, eliberat şi retrimis la Salonic. De aici însă, Dan e obligat de mersul războiului să întrerupă traseul stabilit şi se întoarce în ţară, când mai avea doar 4.000 de km de parcurs din cei 100.000!

Abia în vara lui 1923, când Touring Club de France îi stabileşte un itinerariu pentru parcurgerea distanţei rămase, Dan pleacă din Bucureşti, pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversând nordul Italiei şi Elveţia. Soseşte la Paris pe 14 iulie 1923, ziua naţională a Franţei şi cea în care călătorul temerar împlineşte 34 de ani. Află că fusese monitorizat în permanenţă de diplomaţii ambasadelor franceze şi de organizaţii sportive din toată lumea. După ce prezintă raportul călătoriei, e primit cu fast şi i se înmînează cei 100.000 de franci devalorizaţi, împreună cu titlul de campion mondial.

40.000 euro însemnau în 1923 cei 100.000 de franci primiţi de Dumitru Dan pentru parcurgerea pe jos a celor 100.000 de km

500.000 euro ar fi fost astăzi valoarea premiului în 1908, când Touring Club de France a lansat concursul

Lumea în 1923
– din cauza inflaţiei, 1 dolar se schimbă cu 4.200.000.000.000 mărci germane
– în Suedia se comercializează primul frigider pentru uz casnic
– se inaugurează prima linie de cale ferată construită de români în Transilvania, pe ruta Salonta – Chişineu-Criş
– se înfiinţează clubul Rapid Bucureşti, iar “naţionala” dispută partida cu numărul 5 din istorie

Dumitru Dan a murit sărac, la 90 de ani, în 1979. În cimitirul din Buzău, mormântul lui e acoperit cu buruieni şi străjuit de o cruce din fier, pe care nu scrie nimic. În Beceni, la 30 de km de Buzău, fiica lui Dumitru Dan şi nepoţii acestuia mai păstrează doar o mînă de fotografii din aventura fabuloasă a temerarului român. La 82 de ani, Steliana Sârbescu nu regretă că familia nu s-a bucurat niciodată de averea pe care tatăl ei ar fi trebuit să o primească: “A vrut să fie personajul unei călătorii fără egal şi a reuşit. Sunt tristă doar că lumea l-a uitat”. Fiica lui Dumitru Dan aude cu greu şi vede doar umbre. E îngrijită de doi dintre fiii ei, mai ales că se deplasează doar cu ajutorul unui cadru.

– Doamnă Sârbescu, finalul călătoriei lui Dumitru Dan e unul amar.
– Tata a ştiut în 1923, când a parcurs ultimii kilometri, că francul se devalorizase. Dar moartea colegilor lui pe traseu şi faptul că era un om incredibil de încăpăţânat şi puternic l-au făcut să meargă până la capăt. În plus, el era foarte patriot: l-au făcut campion mondial, în numele României, lucru care nu putea fi cumpărat cu nimic, pentru el.

– Ce i-a rămas tatălui din această aventură?
– O colecţie de autografe ale celebrităţilor epocii, de peste tot din lume. O altă colecţie de bancnote şi suveniruri. Nişte fotografii… Dar toate s-au risipit între timp.

– Cum a fost viaţa lui Dumitru Dan după această călătorie?
– A vrut să cumpere un hotel în Bacău, dar afacerile au mers prost, se anunţa deja Al Doilea Război Mondial. Mai apoi, a urmat cursurile Institutului de Administraţie şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale. Conferenţia prin ţară despre aventurile lui, era invitat în şcoli şi facultăţi, le arăta mărturiile.

– A fost vreodată ceea ce numim un om bogat?
– Nicidecum! Gândeşte-te că a vrut să editeze o lucrare de mare amploare despre locurile şi culturile pe care le-au întâlnit. Ei bine, nici măcar pentru asta n-au mai rămas suficienţi bani! Noi am trăit în Buzău şi aici s-a prăpădit şi el, la 90 de ani, perfect lucid şi cu o sănătate de fier! Se născuse pe 14 iulie 1889, chiar de ziua Franţei!

Au durat ore întregi până am reuşit să găsim mormântul lui Dumitru Dan, în Cimitirul Eroilor din Buzău. Şi n-am fi reuşit singuri niciodată, câtă vreme numele călătorului nu există pe vreo cruce. Un bătrân ne-a oprit pe alei: “Pe cine căutaţi?”. “Pe Dumitru Dan, cel care…” “A, care a ocolit lumea! Nu vine nimeni la el, de ani buni, mai fac eu curat, din când în când, pe aici”. Sub iarba crescând în valuri revoltate, o pereche de opinci se odihneşte.

sursa

http://www.gsp.ro/gsp-special/superreportaje/presa-de-calitate-aventura-celor-patru-romani-reconstituita-de-gazeta-sporturilor-253362.html