De ce nu au cucerit turcii Țările Române?


dUzunHasan1

Țările Române și Imperiul Otoman au avut un destin asemănător în primii ani. Pe la 1330-1335 micul principat otoman al lui Orha, fiul lui Osman, reușea să se desprindă de sub tutela Iranului mongol. În 1330 prin lupta de la Posada, Ungro-Vlahia se emancipa de sub suzeranitatea maghiară. Moldova, peste trei decenii făcea același lucru. Doar cronologia începuturilor statale este asemănătoare pentru români și otomani. Continuarea nu putea fi mai diferită.

Evoluția Imperiului Otoman din 1300 până în 1566. Click pentru mărire.

Evoluția Imperiului Otoman din 1300 până în 1566. Click pentru mărire.

În 1352 turcii puneau piciorul în Europa și cuceresc în deceniile următoare posesiunile bizantine, țaratul sârbilor, țaratul bulgar de Târnovo (1393) și pe cel de la Vidin (1396), de la care suveranul otoman preia și titlul de “imperator”. Țara Românească se afla sub conducerea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) personalitate politico-militară remarcabilă, în timpul căreia Țara Românească a atins maxima sa întindere teritorială. Otomanii au găsit astfel la nord de Dunăre un adversar redutabil. Pentru Moldova, asaltul a început o jumătate de secol mai târziu, în timpul lui Ștefan cel Mare, perioadă în care statul era la apogeul puterii. După 1432-1438 și Transilvania a intrat în orbita intențiilor otomane, exact când conducerea acestui voievodat era încredințată lui Iancu de Hunedoara. Având la dispoziție resursele Transilvaniei și Ungariei, de imensele venituri personale precum și de ajutorul Țării Românești și al Moldovei, unde impusese domni fideli, Iancu a reușit să blocheze la Belgrad, poarta Europei (1456), expanisunea musulmană spre centrul Europei. Primele atacuri otomane le găsim astfel zădărnicite de niște conducători posesori ai unor calități remarcabile.

d658616909640201257218597-1890095-700_700

Tentative de anexiune. În Țările Române deseori au circulat zvonuri conform cărora sultanul urma să facă din teritoriile noastre provincii otomane. Foarte posibil ca aceste speculații să fi fost doar un factor de presiune psihologică din partea turcilor. Scopul era divizarea forțelor interne. Doar două tentative concrete sunt atestate documentar. În aprilie-iunie 1522 sangeacbeiul de Nicopole, Mehmet-Bey (fost membru al familiei basararabilor trecut la islam), a început să transforme bisericile în moschei și să instituie administrație și forțe de ordine otomane în condițiile rămânerii pe tronul muntean după moartea lui Neagoe Basarab a unui fiu minor, Teodosie. Soliman Magnificul confruntat cu unele complicații- intervenția voievodului Transilvaniei în Țara Românească din iunie 1522, revolta din Egipt, pregătirea marelui asalt asupra Ungariei, finalizat cu victoria de la Mohacs din 1526- a dezavuat acțiunea și a trimis instrucțiuni conform cărora trebuiau evitate tulburările. Cea de-a doua tentativă de anexare datează din 1595, instrucțiunile venind chiar de la Stambul. Vizată era și Moldova. Cu prilejul campaniei marelui vizir Sinan pașa la nord de Dunăre fuseseră deja numiți guvernatori. După cum știm această acțiune a fost oprită de Mihai Viteazul.

Calugareni

Rezistența Țărilor Române. Analiza celor două tentative de anexare (în special a Țării Românești) arată că decisiv a fost contextul internațional: lupta otomanilor cu regatul maghiar(1521-1526), războiul osmano-habsburgic (1593-1606), opoziția Poloniei față de asemnea încercări dar și remarcabila rezistență a românilor. Otomanii văzând energica reacție românească au preferat să trateze cu românii și aceștia să devină tributari. Acest tip de regim l-a impus asupra Țării Românești în special după anii 1420 (accentuându-se după 1462), pentru Moldova din 1456 și devenind mai sever după 1484, iar în cazul Transilvaniei, desprinsă din regatul Ungariei, din 1541. Alcătuirea militară a țărilor noastre ne oferea un avantaj. La nevoie se strângea oastea cea mare, care era compusă din țărani liberi (răzeșii lui Ștefan de exemplu) care aveau pentru ce lupta: pământ și libertatea personală. La sud de Dunăre țăranii își pierduseră aceste drepturi astfel încât nu vedeau un scop personal într-o campanie militară. Românii aveau de asemenea mulți cai, oastea se putea concentra într-un timp scurt (maximum 3 săptămâni), avea o mobilitate sporită, ajutată și de faptul că era înarmată cu echipament ușor. Se acorda o mare atenție arcașilor călări, artileriei și ulterior armelor de foc manuale. Alături de simularea retragerii, atacul prin surprindere și pârjolirea pământului, toate aceste elemente făceau ca imensa oștire otomană să aibă de furcă în campaniile nord-dunărene.

dOttoman-Empire-Costumes-0918

Un caz revelator este Ștefan cel Mare contra lui Baiazid al II-lea (1481-1512). “Evlaviosul” (veli) sultan nu a întreprins o campanie de cucerire a întregii Moldove, având exemplul eșecului tatălui său Mahomed al II-lea, ci doar a Chiliei și Cetății Albe. Sultanul a pregătit cu mare atenție campania, i-a chemat la arme pe toți supușii, nu doar pe cei îndatorați să poarte război. A promis că vor fi scutite de taxe prăzile de război (robi, vite, etc). A făcut pace cu regele Ungariei și i-a solicitat ajutorul hanului din Crimeea, acesta venind în persoană cu teribila sa călărime ușoară. Temeinicia cu care Baiazid al II-lea a pregătit campania dovedește că românii erau un adversar redutabil pentru turci. Trebuie menționat totuși că pierderea acestor ieșiri la Marea Neagră a fost o lovitură grea pentru comerțul moldovean.

Baiazid al II-lea

Baiazid al II-lea

Rațiuni economice. Deși Țările Române nu se aflau pe direcția principală a ofensivei otomane spre Europa Centrală (Constantinopol-Sofia-Belgrad-Buda-Viena), stăpânirea sub o formă sau alta a acestor teritorii era esențială. Șapte campanii sultanale, una vizirală (marea oaste din 1595 de la Călugăreni) sau cea condusă de beglerbeiul Rumeliei din 1475 stau mărturie. Regimul de dominație indirectă, prin domni creștini era mai rentabil decât cel cu pașale musulmane. Spre exemplu în a doua jumătate a veacului al XVI-lea Constantinopolul trimitea 260-280.000 de galbeni la pașalâcul Budei, pentru cheltuieli administrative și militare, dar primea de acolo venituri mult mai mici. Din Moldova și Țara Românească capitala otomană își asigura 15-20 % din necesarul de carne de oaie. Către Constantinopol luau drumul și carne de vită, brânză, sare, orz, cai de tracțiune, lemn și cânepă pentru corăbii, miere, ceară și brânză, toate de cea mai bună calitate. De menționat sunt și șoimii- cadou des oferit suveranilor din Europa medievală- aceștia fiind mari amatori de vânătoare. Țara Românească și Moldova erau numite în veacul al XVIII-lea, kiler (cămara de provizii) pentru Înalta Poartă. Astfel domnii creștini s-au dovedit a fi niște administratori mai eficienți în comparație cu cei musulmani. Asigurarea proviziilor ne duce spre un alt motiv pentru care turcii nu au cucerit Țările Române.

dStatuia Stefan cel MARE

S-ar putea spune că dacă turcii strângeau toate forțele puteau cuceri facil spațiul românesc. Toate forțele este o sintagmă ce trebuie nuanțată. Fiind un imperiu trebuia să mențină numeroase trupe de ocupație pentru a preveni răscoala populației asuprite, astfel încât aceste oști nu puteau fi folosite în campaniile de cucerire. Fiind un imperiu avea la graniță multe state îngrijorate de posbilitatea de a-și pierde independența în fața turcilor. Un exemplu este statul lui Uzun Hassan. Cine era Uzun? Titlul său este sugestiv: “Bey, regele regilor iranieni, sultanul sultanilor iranieni, șah(conducător) al Iranului, stăpân al Persiei, puternic precum Jamshid (cel mai mare dintre regii legendari ai Persiei), stegar al lui Fereydun (alt rege legendar, simbol al victoriei, dreptății și generozității), înțelept precum Darius și padișah (șah al șahilor) al Iranului”. Acesta stăpânea estul Turciei, Armenia, Azerbaidjan, nordul Irakului și Iranul. El reușit să înjghebeze o mare coaliție anti-otomană. Chiar și lui Ștefan cel Mare i-a trimis o sloie în care îl chema la o campanie comună. Turcii nu vor fi surpinși de forțele inamice și vor suprima pericolul unei astfel de alinațe între Europa și Iran. Vedem astfel că un imperiu este un stat aflat în permanent conflict cu vecinii astfel încât avea nevoie ca resursele să vină permanent din Țările Române. O campanie de cucerire a spațiului românesc îi făcea vulnerabili la granițele cu alte state.

Uzun Hassan

Uzun Hassan

Turcii deși după 1600 nu au mai întâmpinat o rezistență puternică din partea românilor, au preferat să continue cu principi creștini în spațiul nord-dunărean. De la 1659 vor inaugura practica de numire de domni greci din cartierul Fanar. După 1711/1716 aceasta va deveni regulă. Iată că nici chiar când regimul de dominație otoman era la apogeu, aceste teritorii nu au fost anexate. Ideea era deja perimată.

Țarile Române în secolul XVIII. Click pentru mărire

Țarile Române în secolul XVIII. Click pentru mărire

În concluzie, putem afirma că otomanii nu au cucerit Țrile Române pentru că: într-o primă fază, a confruntărilor militare de la sfârșitul veacului al XIV-lea până în prima jumătate a veacului al XVI-lea, ei s-au temut de complicații interne și internaționale, datorită remarcabilei rezistențe românești și a interesului marilor puteri creștine din zonă (Polonia, Ungaria și apoi Imperiul Habsburgic) de a păstra Țările Române între ele și Imperiul Otoman ca state-tampon, iar în a doua etapă, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, datorită marilor avantaje economice aduse Porții de dominația indirectă.

Replică a securii lui Mihai Viteazul

Replică a securii lui Mihai Viteazul

surse

http://books.google.com.pk/books?id=WjQfo3a1eVMC&pg=PA907&lpg=PA907&dq=sanjaq+chapakchur&source=bl&ots=YsN0b-QlVs&sig=kPL9xCLMsweIvNKGAjRCMSFlEhA&hl=en&sa=X&ei=HRMbUcqWNceSswbdhYHYCQ#v=onepage&q=sanjaq%20chapakchur&f=false

Istoria românilor, vol IV, Editura Enciclopedică, București, 2001

One thought on “De ce nu au cucerit turcii Țările Române?”

Leave a Reply