Pierderea nordului Moldovei se află sub imperiul a doi factori: interesele puternicilor vecini și Grigore al III-lea Ghica. Numit domn al Moldovei cu sprijinul rușilor la 26 septembrie 1774, în aceeași zi cu Alexandru Ipsilanti al Valahiei, Grigorie al III-lea Ghica primește învestitura la Iași pe 9 octombrie, moment la care armatele rusești victorioase într-un război cu otomanii încă se aflau pe tărâm românesc. În aceeași vreme, pe 1 octombrie avea loc intrarea trupelor austriece în partea de miazănoapte a țării.

Deși era grec, Grigore al III-lea Ghica a fost unul dintre fanarioții care s-au preocupat de bunăstarea țării și punerea de ordine în administrație. Astfel s-au reglementat veniturile și lefurile dregătorilor mari și mici, civili și militari, de la curte și din ținuturi. Fiecare dregător primește o leafă, plătibilă între 15 și 30 ale lunii. Fondul necesar, administrat separat, la mitropolie, e asigurat din răsura (cota adițională a dărilor creată exact pentru plătirea funcționarilor) ”ciferturilor”(sferturilor, dare plătită la început trimestrial și ajunsă apoi nelimitată, până la 12 sferturi pe an) și ”agiutorinții” (dare directă), precum și de răsura ”dăjdiilor mazililor(mici boieri fără funcții), neguțirilor și a ruptașilor”. De menționat că dajdia ruptașilor era o taxă care te scutea de alte taxe. Din leafa funcționarilor 0,5% se ducea pentru cei nevoiași sau cum spune cu discreție hrisovul din 1/12 septembrie 1776 ce însoțește noua condică de lefuri și venituri, pentru a le da ”la locuri scăpătate”. În veniturile dregătorilor erau cuprinse și plocoanele care sunt însă precis reglementate. Pentru ridicarea nivelului instrucțiunii publice a trimis pe boierul Saul ”în Germania, Franța și Italia cu ordin de a cumpăra din aceste țări tot ce va crede cuviință a contribui la propășirea științelor, literelor și artelor în Moldova”. Saul aduce într-adevăr cărți în valoare de peste 1000 de florini.

Dacă în politica internă se constată progrese, factorul extern a făcut ca întreaga operă reformatoare a lui Grigore al III-lea Ghică să pălească. Lacomă și perfidă, Austria, drept plată pentru ajutorul diplomatic oferit la pacea de la Kuciuk-Kainargi, pe lângă suma de bani primită, dorea o rectificare de frontieră în partea de nord Moldovei. Justificarea era stabilirea unei comunicații lesnicioase între Galiția de curând anexată și Ardeal. O asemenea cerere nu avea vreun temei juridic, etic, etnic sau istoric. Dându-și seama de aceasta, Austria se grăbește să creeze o stare de fapt: ocupă cu armata regiunea revendicată și mai mult, sub pretextul unui ”cordon” sanitar împotriva bolilor molipsitoare, trupele ajung până la Roman și Botoșani. Împărăteasa Maria Tereza a Austriei își dădea seama foarte bine că se comite o ticăloșie. La 4 februarie 1775 declară: ”În afacerile moldovenești n-avem deloc dreptate… Mărturisesc că nu știu cum o să ieșim din ele. Va fi greu să o facem cu cinste și mă doare de n-o pot spune în cuvinte”. Miniștrii ei însă, în frunte cu Kaunitz și în primul rând fiul ei, Iosif al II-lea, împingeau din răsputeri la această nouă rotunjire a granițelor împărăției. Tratativele Austriei cu Poarta durează câteva luni. Viena dă ca mită sume foarte mari pentru a-i cumpăra pe oficialii de la Stambul, dar și pe mareșalul rus Rumianțev.

Grigore Ghica împreună cu boierii moldoveni protestează vehement printr-un memoriu trimis la Constantinopol împotriva răpirii ce se plănuia. El spune că teritoriul ocupat de austrieci întrece în productivitate și valoare tot restul țării. Face însă greșeala să adauge că dacă Poarta nu va apăra interesele Moldovei, atunci ei se vor vedea nevoiți să se adreseze la o altă putere străină, subînțeles Rusia. Acestă amenințare subliniată și speculată de austrieci, îl irită pe vizir care își îndepărtează atenția de la esență, adică cesiunea teritorială și și-o îndreaptă spre amenințarea fictivă a intrării Moldovei în sfera de influență țaristă. Astfel se ajunge la convenția din 26 aprilie(stilul vechi era valabil în Moldova)/ 7 mai(stilul nou era valabil la Viena), act prin care Austria primește un teritoriu mărginit spre Moldova de o linie ce trece la răsărit de Cândreni, Stulpicani, Capu Codrului, Suceava, Cernăuți și Cernaunca. Prin articolul 3 al acestei convenții, se ratifică și încălcarea însemnată, pe care în cursul anilor o făcuseră cătanele imperiale la granița de apus a Moldovei, în munți, împingând necontenit înainte pajurile ce serveau drept semne de hotar. Așadar, dublă răpire.

Până la acel moment, teritoriul nu avea vreo denumire care să îl individualizeze, făcea parte din Țara de Sus a Moldovei, așa cum spre exemplu Bacăul, făcea parte din cealaltă regiune, Țara de Jos. Austriecii au denumit această zonă Bucovina, după celebrele păduri de fag, vestite încă din veacul al XVI-lea. Împărțirea teritorială nu se terminase totuși. Prin mită și intimidare, Viena mai ia câteva zeci de sate. Sunt necesare încă două convenții, în mai și iulie 1776 pentru a stabili definitv hotarul. Ținutul pe care îl pierde Moldova are o suprafață de 10.441 de km. pătrați cuprinzând vechile capitale Baia și Suceava, mormântul lui Ștefan și toate ctitoriile cele mai de seamă ale voievozilor.

Grigore Ghica a avut o soartă cumplită. Tucii îl suspectau ca fiind omul rușilor: ei insistaseră să fie numit domn al Moldovei și către ei se îndrepta, conform protestului, neascultătorul instalat la Iași. Austriecii îl dușmăneau pentru că se opusese planurilor lor hrăpărețe. În sânul boierilor se formase o partidă ostilă din cauza anturajului grec al domnului. O parte din ei se refugiază la Hotin, raia turcească. În sfârșit, Constantin Moruzzi, dragomanul, dorea să ia domnia. În toamna lui 1777 se hotărăște înlăturarea lui Grigore Ghica. Un trimis al sultanului sosește la Iași și pretextând că e bolnav, îl roagă pe domn să-l viziteze. Deși familia și anturajul, bănunind ceva suspect, îl sfătuiesc să nu se ducă, Ghica onorează cererea turcului care ședea la casele Beiliciului, locul unde trăgeau dregătorii turci care veneau în țară. Faptele ce au avut loc acolo, pe 12 octombrie 1777, i-au impresionat puternic pe contemporani. Un anonim, poate un dascăl de la școlile pe care voievodul a avut grijă să le susțină, a compus o povestire în versuri care ni s-a păstrat în mai multe versiuni.

Trimisul turc, după ce îl întâmpină pe domn, scoate o năframă de mătase neagră şi o aruncă pe umerii lui Ghica, strigând “Mazil! Hain!”. Domnul intră în defensivă. Un turc vine prin spatele lui Ghica și îl înjunghie. Ghica răcnește și începe să lupte cu cei 40 de ieniceri care erau în încăpere. Deși rănit, reușeșete să ucidă 8 dintre ei, dar într-un final, întărâtați de lașul mesager al sultanului de pe margine, ienicerii îl prind și îl sugrumă pe domnitor cu un laț. După ce îl decapitează, trimit capul la Stambul, spre a fi atârnat de poarta seraiului. Trupul este îngropat în pridvorul bisericii Sf. Spiridon din Iași.