După marea invazie mongolă din 1241, ținutul dintre Carpați și Nistru a rămas sub ascultarea urmașilor lui Ginghis Han. Deseori mongolii(tătarii) treceau peste munți, în Transilvania și Ungaria, prădând, arzând și făcându-i pe nobili robii lor. De aceea, regii maghiari au purtat mai multe războaie cu ei. Unul a fost în 1343(1345) și s-a soldat cu o mare victorie împotriva călăreților din Asia. Printre comandanții oastei regale s-a aflat maramureșeanul Dragoș din Bedeu.

După o nouă înfrângere în fața creștinilor(1346), tătarii s-au retras peste Nistru. Pe măsură ce teritoriul est-carpatic era eliberat, Regatul ungar a urmărit să-și consolideze puterea în fostele teritorii supuse mongolilor. Regele Ludovic de Anjou ia decizia în 1352-1353 să întemeieze la est de Carpați, în colaborare cu localnicii, un fel de marcă militară de graniță. Ca recunoaștere a meritelor maramureșenilor la îndepărtarea pericolului tătar și cu asentimentul căpeteniilor locale, în fruntea acestei mărci menite să pună zăgaz incursiunilor tătare a ajuns Dragoș din Bedeu, devenit căpitan regal. Noua formațiune a primit numele de Moldova, după numele râului Moldova. Centrul era la Baia, oraș cunoscut pentru minele de argint și aur, unde exista o însemnată colonie săsească venită din părțile Rodnei și Bistriței. Teritoriul era departe de a acoperi Moldova în sensul actual al termenului, ci doar o parte din jumătatea nordică a viitorului stat medieval. Dragoș, a domnit puțin, vreo doi ani dacă indicațiile cronicilor sunt corecte. Tradiția îi atribuie construirea unei bisericuțe din lemn în satul Boureni din județul Suceava. După el a domnit fiul său Sas circa patru ani. El ar fi ridicat potrivit legendelor o cetate, azi dispărută, pe dealul din Sasca, din apropierea târgului Siret.

Dependența drăgoșeștilor de coroana ungară a contravenit aspirațiilor locale de viață politică propie, a adus în foarte scurtă vreme nemulțumiri în sânul clasei stăpânitoare autohtone și a determinat hotărârea acesteia de a-i îndepărta pe urmașii lui Dragoș și a înlătura suzeranitatea Ungariei. Ajutorul a venit tot din Transilvania. Maramureșeanul Bogdan stăpânea o moșie întinsă în Cuhea(Cuhnea), având sub ascultarea sa 22 de sate. Încă din 1343 el era numit ”infidel”, deoarece se afla în conflict cu regele Ungariei, românul dorind să pună capăt dependenței de Buda. Folosindu-se de contradicțiile apărute între căpeteniile românilor din Maramureș, regele Ungariei a reușit să-l înlocuiască pe Bogdan din calitatea de voievod al Maramureșului, dar n-a putut desființa în această ”țară” instituția voievodatului, care a continuat să existe până la hotarul dintre secolele XIV și XV.

În 1359, nemaiputând sta în Maramureș, Bogdan trece în Moldova însoțit de fii, rudele și tovarășii dispuși să înceapă o viață nouă. Aici tocmai murise Sas, iar Balc(Baliță) îi urma la conducere. Bogdan s-a alăturat mișcării din Moldova îndreptate împotriva politicii de expansiune ungară la est de Carpați și a ajuns conducătorul forțelor locale de rezistență. Folosindu-se de faptul că Ludovic I al Ungariei era angajat în războiul cu Veneția și manifesta o preocupare specială pentru problemele balcanice ivite după moartea țarului sârb Ștefan Dușan(1355), Bogdan a îndepărtat din scaunul Moldovei pe Sas, marcând în 1359 un moment important în procesul emancipării statului românesc de la est de Carpați de sub suzeranitatea ungară. Ludovic I de Anjou a încercat să readucă sub ascultare pe ”vlahii rebeli ce s-au abătut de la calea fidelității”, dar fără succes. Cronicarul maghiar Ioan de Târnave arată că ”regele Ludovic mai în fiecare an pornea război împotriva rivalilor și rebelilor și mai adeseori în contra sârbilor și moldovenilor”. Mențiunea ”in restauratione terre nostre Moldauene”(restaurarea pământurilor noastre din Moldova”), dintr-un document emis de cancelaria regală în 1360 era o formulă care nu exprima realitatea, ci dorința, pretenția nerealizată, a coroanei ungare.

Regele se vede nevoit să renunțe la ideea supunerii Moldovei, mulțumindu-se cu confiscarea domeniilor pe care Bogdan le deținea în Maramureș împreună frații săi. Diploma regală din 4 februarie 1365, care consemna acest fapt, este revelatoare pentru recunoașterea de către Ludovic I a desprinderii Moldovei de sub suzeranitatea ungară. “Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoștința tuturor că, întorcându-se căutarea privirii noastre spre viteazul bărbat Balc, fiul lui Sas, voievodul nostru maramureșan, în tot timpul de când s-a alăturat maiestății noastre… a venit din Țara noastră Moldovenească în Regatul nostru al Ungariei în sânul iubirii noastre.

Iar noi, aducându-ne aminte de acestea și de alte preastrălucite vrednicii ale slujbelor sale, oriunde și mai cu osebire în Țara noastră Moldovenească, nu fără vărsarea sângelui său și îndurarea de răni cumplite și cu moartea crudă a fraților și rudelor sale și a multor slujitori de ai lui, am dăruit și am hărăzit pomenitului voievod Balc, și prin el, lui Dragoș, Dragomir, și Ștefan frații lui buni și tuturor moștenitorilor și urmașilor lor, moșia numită Cuhea, ce se află în țara noastră a Maramureșului, trecute în mâinile noastre regești de la voievodul Bogdan și fiii săi, necredincioși înveterați ai noștri, pentru blestemata lor vină de necredință, din aceea că acel Bogdan și fiii săi, fulgrați de diavolul, dușmanul neamului omenesc – care, rănindu-l greu inima cu săgețile (sale) înveninate de viclenie și înșelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori să se abată de la calea adevărului și de la statornicia credinței datorate – plecând pe ascuns din zisul nostru Regat al Ungariei- în pomenita noastră Țară Moldovenească, și s-au silit să o păstreze spre ofensa Maiestății Noastre; pentru ca nebunia lor să nu fie cumva pildă altora, care ar cuteza fapte asemănătoare, am lipsit și despuiat cu totul, ca pe niște nevrednici, pe acel Bogdan și fiii săi sus – ziși de sus – numitele moșii.”

În vremea domniei lui Bogdan, care a durat până în 1365 sau 1367, noul stat românesc și-a extins hotarele prin înglobarea altor formațiuni politice de la est de Carpați. De pe valea Moldovei, cu capitala la Baia, statul s-a întins, cuprinzând alte ”țări”, cum a fost Valahia de nord, cu Suceava, Rădăuți și Siret. Bogdan voievod a fost înmormântat la ctitoria sa, biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți. Pe mormântul lui, Ștefan cel Mare pune spre veșnică amintire a străbunului său, o lespede frumos sculptată cu inscripția: ”Din mila lui Dumnezeu, Io Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit acest mormânt străbunicului său Bogdan voievod cel Bătrân, în anul 6988(1480) luna ianuarie 27”.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici