Primăvara lui 1917 a început la București cu vreme urâtă la care se adăuga și ocupația germană cu privațiunile ei. Pe strada Grigore Alexandrescu nr. 17 se aștepta însă o rază de lumină: nașterea copilului Annei și al lui Theodor Lipatti. Ambii proveneau din familii unde muzica era la loc de cinste. Soții Lipatii înșiși cântau: ea la pian și el la vioară. Pe 19 martie vine pe lume Constantin(Dinu) Lipatti. Primele semne ale înclinațiilor muzicale se manifestă de timpuriu. Dinu nu împlinise încă un an când ritmul ceardașurilor fredonate de fata angajată să aibă grijă de copil trezesc în el reacții ce relevă un pronunțat simț ritmic. Orice zgomot, sunet recepționat sau frântură de melodie erau reproduse cu o fidelitate uimitoare. Părinții sesizând această înclinație, i-o stimulează oferindu-i diferite jucării muzicale.

Conform părinților săi până la vârsta de trei ani nu a surâs. Avea o figură gravă, ochi mari, negri, ce trădau o inteligență și o înțelegere timpurie a lumii din jur. Dinu Lipatti era un copil plăpând, sensibil. Întreaga sa copilărie și chiar anii de mai târziu vor purta amprenta tandrei manifestări de dragoste și de ocrotire pe care i-o va dărui din plin mama. Într-o zi, Theodor Lipatti îl descoperă pe Dinu așezat la pian și cântând, inimaginabil pentru anii săi, un menuet de Mozart pe care auzul său absolut îl memorase. Alterori el singur își confecționează instrumente muzicale cu care se joacă făcându-le să vibreze. Mici compoziții, improvizații descriptive legate de scene în familie –„O ceartă în bucătărie” sau ”Discuții la masă”-, alteori portrete muzicale ale celor din jur, îl determină pe Theodor Lipatti să ceară ajutorul autorizat al unui profesor de muzică. Compozitorul Jospeh Paschill va fi acela care va pune pe note micile piese, adunându-le într-un caiet ce va purta titlul ”Din compozițiile micului Dinu”, tot el va fi primul îndrumător muzical.

În același timp, familia este nevoită să ceară și ajutorul medicilor deoarece copilul este obligat de o dureroasă scifoscolioză să facă zilnic exerciții ortopedice. Problemele medicale pălesc însă în fața talentului. La doar trei ani dă un veritabil concert de pian la solicitarea unei societăți de binefacere. Primește și un onoraruiu deloc de neglijat- un câine basset pe nume ”Mascota”. Pe 12 iunie 1921, când avea patru ani, i se face și tardivul botez. Naș este George Enescu. Bineînțeles că a fost organizat și un mini concert care îl are în prim plan pe micul pianist. Prin 1925 ”într-o zi mohorâtă- notează Mihail Jora- un copil mic, plăpând, îmi era adus de către părintele său care-mi cerea să-i slujesc odraslei drept dascăl muzical. Când l-am întrebat ce știe, mi-a răspuns: Nimic. Dar cântă la pian după ureche și compune.

Mai văzusem de-alde ăștia în cariera mea, așa că nu-mi făceam iluzii. Plictisit, am cerut copilului să se așeze la pian. De rândul acesta însă păcălitul eram eu. Micul Lipatti- cum i s-a spus ani de-a rândul- poseda o intuiție și un dar muzical cu totul neobișnuite”. Cu Mihail Jora va studia nu numai pianul, ci și solfegiul, armonia. Jora îl educă în spiritul unei aprofundări temeinice și conștiincioase a materiilor muzicale, firește, în concordanță cu predispozițiile elevului. Îi cultivă dragostea pentru frumos, literatură, lăsându-i răgaz pentru pasiunile inerente vârstei. Dinu avea o atracție deosebită pentru tehnică. Îl preocupa radiofonia, avea un mic laborator unde-și developa fotografiile, lucra la traforaj și croșeta.

”Îmi place să croșetez căci am senzația împletirii vocilor în muzică”. În același timp, spre a-i feri sănătatea precară, părinții nu-i îngăduie să frecventeze cursurile primare. O profesoară îl medita acasă, iar la sfârșitul anului școlar Dinu se prezenta la examene pe care le trecea întotdeauna cu brio. După ce termină clasele I-IV, va fi îndrumat tot de profesori particulari. Mihail Jora venea de trei ori pe săptămână în casa Lipatti, supraveghind și îndrumând timp de patru ani toate etapele studiilor muzicale ale atât de dotatului său elev. Alteori maestrul îl invita pe Dinu în mijlocul elevilor mai mari, propunându-le teme de armonie pe care de cele mai multe ori Dinu le rezolva doar din intuiție, necunoscând încă îndeajuns regulile acestei discipline.

De altfel auzul său absolut îi va înlesni proba unor improvizații ce vor uimi toți muzicienii care l-au cunoscut. La doar 11 ani, grație talentului nemaiauzit, Dinu Lipatti apare pentru prima dată în cadul unui festival pe scena Ateneului Român. Cu acest prilej va prezenta și câteva compoziții propii. O cronică redă impresiile prilejuite de acest eveniment: ”…după trei ani de studii serioase cu profesorul Mihail Jora, Dinu Lipatti este un mic virtuoz al pianului. Ni s-a înfățișat atât ca pianist interpretând admirabil cât și drept compozitor”. Din acest moment Mihail Jora consideră că trebuie îi alti dascăl. Îl încredințează profesoarei Florica Musicescu, cunoscută pentru competența, dar și pentru exigența cu care preda arta pianistică. Intervenția lui Mihail Jora pe lângă Florica Muzicescu o găsim notată: ”Ar fi bine să-l iei dumneata. Eu nu sunt pianist, iar nivelul la care a ajuns, nu mă mai pricep”.

Într-un interviu acordat la mulți ani după moartea lui Dinu Lipatti, Florica Musicescu își amintea: ”Nu încape nici o îndoială. Avea o îndemânare înăscută pentru pian… Dar de la început a trebuit să strunesc această înclinație spre facilitate pianistică. Îmi amintesc de o lecție înainte de intrarea în Conservator, când îmi prezentase o lucrare foarte ”pe deasupra”, într-un tempo foarte repede, la care contribuise facilitatea sa instrumentală. Redarea era aproximativă. Totul vădea o insuficientă considerare pentru textul muzical. Deși mă adresasem unui copil, sau poate tocmai din această cauză, am fost nevoită să trec la amenințări. I-am spus pur și simplu că dacă această atitudine continuă, încetez să mă mai ocup de el. Se pare că amenințările mele au fost binevenite, deoarece după un acces de plâns și după promisiunile cele mai solemne din lume ale unui copil de 11 ani, a urmat o totală schimbare. A fost singura atitudine ”tare” pe care am fost nevoită să o adopt la un moment de răscruce în dezvoltarea sa. Copilul a înțeles ca un om mare ce are de făcut și niciodată nu a mai fost necesară vreo observație din partea mea în această privință”.

Strădaniile profesoarei și ale elevului au dat roade și la doar 11 ani, în 1928, Dinu Lipatti devine student la Conservatorul din București marcând o nouă etapă în dezvoltarea sa artistică.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici