În perioada Bătăliei pentru Berlin (16 aprilie 1945 – 2 mai 1945), când soarta celui de-al Treilea Reich era deja pecetluită, liderii forțelor aeriene naziste au decis să folosească, în disperare de cauză, programul “Leonidas”. Prin această acțiune, bombe cu om la bord urmau să fie lansate spre țintele strategice ale inamicului. Erau acțiuni de tip kamikaze, asemănătoare celor japoneze, dar piloții “Leonidas” aveau posibilitatea de a se parașuta cu puțin înainte de lovirea obiectivului.
Exemplul de la Termopile
Strategia germană de acțiune cu bombe conduse de piloți sinucigași a fost propusă de locotenent-colonelul Otto Skorzeny (care a trăit până în 1975). Faima și respectul de care se bucură acesta în rândul armatei naziste se datorau spectaculoasei operațiuni de salvare a lui Mussolini din captivitate (1943), terminată cu eliberarea lui “Il Duce”. Skorzeny a căutat rădăcini ale acțiunilor sinucigașe în mitologia germană, pentru a se justifica, avertizând că amploarea acțiunilor aliaților impune măsuri excepționale. Cel mai convingător argument a fost bătălia de la Termopile (480 Î.Hh.), când Leonidas I, regele Spartei, a ținut piept persanilor conduși de Xerxes I cu numai câteva mii de luptători, care au murit până la unul. De aceea programul cu bombe cu om la bord s-a numit “Leonidas”.
Trebuie spus de la bun început că strategia sinucigașă nu a fost pe placul lui Hitler, care consideră că afectează propagandă nazistă. Cu toate acestea, Hitler a dat liber programului de antrenament. Sufletul acestor pregătiri a fost celebra aviatoare nazistă Hanna Reitsch (1912-1979), o eroină a aviației de război germane, remarcată prin zborurile ei de încercare și misiuni de luptă. Din cauza panicii care-i stăpânea pe liderii naziști, programul sinucigaș a avut mai multe variante, toate ezitante. La început s-a propus înzestrarea rachetei V1 (bombă zburătoare) cu pilot parașutabil (cu V1 fusese atacată Anglia în 1944). Apoi s-a propus varianta cu bombardier purtător al unui planor pilotat și dotat cu o bombă de 2 tone (“Pachet supraetajat”). Ambele variante însemnau pierderi umane aproape sigure. Hanna Reitsch a propus, în fanatismul ei, sacrificarea aparatelor tip Messerschmitt, care trebuiau să cadă asupra navelor aliaților. Ultima variantă a fost folosirea bombelor cu pilot tip Fieseler (0,9 tone). Himmler a propus folosirea de condamnați, dar Hanna Reitsch a reușit să adune 70 de voluntari dintre recruți. Aceștia au fost puși să semneze un protocol prin care acceptau ideea morții pentru Reich, deși ei aveau o mică șansa de a se parașuta înainte de impact. Astfel, între 17 și 20 aprilie 1945, misiunea “Leonidas” a lansat între 10 și 20 de “bombe umane” asupra podurilor de pe răul Oder, pentru a stopa înaintarea rușilor spre Berlin. Nu există date precise asupra succesului operațiunilor sinucigașe, cert este doar că Hitler a oprit acest gen de luptă pentru că eficientă a fost mult sub așteptări. Nici astăzi nu se știe câți “kamikaze naziști” și-au dat viața, cifrele fiind estimate la 30-40.
Eșecul total al programului “Leonidas” și deruta liderilor naziști au demonstrat că deciziile erau luate în pripă. Marea “agitatoare” a misiunilor sinucigașe, Hanna Reitsch, devenise o prietenă apropiată a lui Hitler, care o decorase cu Crucea de Fier încă din 1941. Amiciția dintre ei dusese la acceptul temporar al dictatorului. Hanna s-a aflat în buncărul lui Hitler, în ultimele lui zile de viață, dar s-a salvat la ordinul Hitler.