Ioan Cantacuzino (25 noiembrie 1863- 14 ianuarie 1934, Bucureşti ) a fost un academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală.
Ioan Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul “Louis le Grand”), cât şi cele superioare (Filosofie, 1882-1886; Ştiinţe Naturale, 1886-1891; Medicină, 1887-1894) la Paris. În 1895 obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza: “Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme” (în limba română, “Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul “Pasteur” din Paris ca asistent al lui Ilija Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului. Întors în ţară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1901) şi Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocaţia sa de fondator şi organizator a fost demonstrată prin înfiinţarea unor instituţii ca “Institutul de Seruri şi Vaccinuri” (1921), care astăzi îi poartă numele, a Laboratorului de “Medicină Experimentală” (1901) din cadrul Facultăţii de Medicină, precum şi a unor reviste de specialitate, “Revista Ştiinţelor Medicale” (1905), “Annales de Biologie” (1911) şi “Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie”.
Ioan Cantacuzino a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric şi vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei şi febrei tifoide, etiologia şi patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric,Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită “Metoda Cantacuzino”, metodă folosită şi astăzi în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ioan Cantacuzino, România a fost a doua ţară din lume, după Franţa, care a introdus în 1926 vaccinul BCG (“Bacilul Calmette-Guérin”), având germeni cu virulenţă atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuţilor împotriva tuberculozei. Ioan Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic şi holerei în timpul primului război mondial şi în campania antimalarică.
Strălucitul medic a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor, al societăţilor de Biologie, de Patologie Exotică şi al Academiei de Ştiinţe din Paris. Numeroase universităţi i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi Bordeaux (1934).
