Ioan Vodă cel Viteaz- domnitorul cu patru (re)nume


iflag_of_3140e222cb9c

Ioan (Ion) Vodă cel Cumplit (Ioan Vodă cel Viteaz, Ioan al III-lea, Ioan Vodă Armeanul) (1525-1574) a domn al Moldovei. Din drama lui Haşdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, el apare sub acest epitet care izvorăşte probabil din modul cum îl socoteau acei boieri lesne schimbători şi aplecaţi spre trădare. Dar el mai apare şi cu alt epitet, acela de „cel Viteaz” întâlnit şi la alţi voievozi români ca Radu de la Afumaţi sau Dan al II-lea. Şi pe drept, dacă ne gândim că deşi a luat domnia cu ajutorul turcilor (situaţie conjuncturală) cea mai frumoasă pagină din domnia sa este legată de lupta antiotomană, pentru independenţa ţării. Fiind fiu natural al lui Ştefăniţă, cu o armeanca, apare în cronica ţării (cronicile îl înfăţişează în general ca tiran şi călcător de lege, voind prin aceasta să scuze pe cei care l-au trădat) şi sub numele de „Armeanul”.

ioan-voda1

Constantin C. Giurescu îi creionează în puţine cuvinte un admirabil portret: „De o statură şi forţă impunătoare – în bătălia de la iezerul Cahul a tras singur un tun după el – cu darul vorbirii, a fost iubit de soldaţi, care-i admirau vitejia, curajul şi deopotrivă de poporul de rând, care vedea în el un apărător”. Pentru a întregi acest portret, redăm şi aspectul selectiv al domniei înscrisă în intervalul a numai 2 ani (februarie 1572 – iunie 1574) şi sesizat de Ştefan S. Gorovei în cuvintele: „Nu i-a lipsit, în scurtul răstimp cât a luminat orizonturi din ce în ce mai înnegurate, nici una din calităţile caracteristice ale principalilor săi înaintaşi: a avut ceva din spiritul gospodăresc al lui Alexandru cel Bun, din înţelepciunea eroică a lui Ştefan cel Mare, din vitejia năvalnică a lui Ştefăniţă; se regăseşte şi ceva din dramatismul domniei lui Petru Rareş, confruntat şi el, într-un moment de cumpănă (1538), cu opoziţia sfetnicilor săi. Antecedentele luării domniei pot fi redate în liniile lor generale. Astfel, se pare că se născuse în 1525 şi, deci, la luarea domniei era mult prea matur, trecut parcă de floarea vârstei – 47 de ani. Dar el mai încercase să ia domnia în 1551 sub Ştefan Rareş. Suferind un eşec, pleacă în marele principat al Moscovei, la curtea ţarului Ivan al IV-lea cel Groaznic (similitudine de nume). Deşi a fost primit foarte bine şi se va şi căsători, curând îl aflăm în Polonia (1561) sub protecţia unui nobil influent la curte. Doi ani mai târziu ajunge la hanul tătarilor din Crimeea unde se împrieteneşte cu moştenitorul tronului, Mehmed Calga.

Bogdan Lapusneanu

Bogdan Lapusneanu

Pe timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu şi celei a lui Bogdan Lăpuşneanu, el se află în exil, în insula Rhodos (locul de exil al atâtor domni, fii de domni sau boieri români). Aici, se ocupă de negoţul de pietre preţioase de pe urma căruia strânge o mare avere. A folosit mulţi bani pentru a obţine mazilirea lui Bogdan Lăpuşneanu şi numirea sa. E învestit de sultanul Selim al II-lea, în ianuarie 1572 şi începe efectiv să domnească în februarie al acelui an, impus de o oaste turcească şi un detaşament din Ţara Românească şi bine primit de unii din foştii dregători ai lui Bogdan Lăpuşneanu. În politica internă, a dovedit pricepere deosebită în multiplele probleme de organizare a statului, o maturitate a cârmuirii, un simţ de orientare în raport cu straturile societăţii peste care era numit a conduce. Hotărât în luarea deciziilor, scump la vorbă şi necruţător la faptă, numai aşa putea pătrunde şi birui. A început astfel a domni în chip chibzuit, socotind că primul lucru înţelept ce-l putem face era să-şi întocmească un sfat nou (la domn nou, sfat nou), în care să nu găsească elemente gata să trădeze, ci oameni de nădejde care să meargă împreună cu el, la bine ca şi la greu.

181px-IoanVoda

Dregătorii erau oameni noi. În sfat nu intrau, nici cei care îl primiseră bine în februarie 1572, precum logofătul Gavriil, postelnicul Dinga sau vornicul Crăciun. Tot pe linia consolidării sale în domnie, în acele vremuri tulburi de situaţii conflictuale la tot pasul, atât pe plan intern cât şi extern, Ion s-a îngrijit îndeaproape de organizarea oştirii care, reprezenta măsura puterii de rezistenţă a românilor în faţa ofensivei străinilor. În acest domeniu, se orientează ca şi glorioşii săi înaintaşi: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare asupra boierimii mici şi mijloci, răzeşimii şi, în parte, târgoveţilor. S-a verificat în practica luptelor pe care le-a purtat că pe aceştia s-a putut baza în momentele de grea cumpănă pentru Moldova şi că ei i-au rămas credincioşi până la sfârşit. Erau astfel de măsuri în concordanţă cu realitatea istorică? Fireşte că’ da! Răspunsul îl aflăm privind situaţia de după luarea domniei şi alcătuirea sfatului domnesc cu elemente noi. În lunile martie-aprilie 1572, boierii „vechi”, înrăiţi în comploturi, sprijină încercarea lui Bogdan Lăpuşneanu de a-şi relua domnia. Dar aceasta a suferit un eşec. În ziua de Paşte (6 aprilie 1572) este executat Ionaşco Sbierea şi alţi capi ai complotului. Aceste execuţii se repetă pe măsură ce opoziţia continuă să uneltească. La scurt timp după aceea pier şi Iosif Veveriţă – fost pârcălab, Cozma, egumenul mănăstirii Slatina, Gheorghe, episcop de Roman. Iar Bogdan Lăpuşneanu care încă mai trăia în decembrie 1572 spera să-şi reia domnia contând pe opoziţia boierilor din Moldova. El îl asigura pe Hans Rueber, reprezentant imperial că în Moldova se sprijină pe aproape toţi boierii care sunt împotriva lui Ion din cauza tiraniei acestuia.

ioan

În această noţiune de tiranie suntem tentaţi să vedem, în primul rând, măsurile, e drept, foarte aspre, luate de Ion: decapitarea, dar şi pedepse mai puţin obişnuite: îngropări de viu, arderi de viu, poate şi tragerea în ţeapă. Dar au fost şi altfel de măsuri menite să supere opoziţia boierească şi clericală: pe lângă eliminarea din sfat a adepţilor lui Bogdan Lăpuşneanu, supără atenţia dată răzeşimii şi micii boierimi prin întărirea de proprietăţi cu acte de cancelarie ca şi confiscarea satelor mănăstireşti. Erau măsuri menite să întărească baza socială a domnului în vederea luptelor de apărare a ţării. Dacă adăugăm şi sprijinul acordat negoţului, baterea de monede de aramă, înţelegem, în mare măsură, şi grija pentru asigurarea bazei materiale, a veniturilor domniei, în vederea aceluiaşi nobil scop.

Alexandru Lapusneanu

Alexandru Lapusneanu

În politica externă, Ion s-a dovedit un clarvăzător, apreciind lucid că principalul pericol al vremii era Imperiul Otoman căruia, în aceea conjunctură i-a plătit la început tributul pretins. Deşi, inevitabil, are unele conflicte cu Polonia, raporturile ulterioare sunt de bună vecinătate. Plătind tribut turcilor menţine liniştea ţării şi faţă de tătari. Relaţii de bună vecinătate a întreţinut şi cu ţarul Moscovei, Ivan al IV-lea. O concluzie sintetică a orientării lui Ioan Vodă în politica internă şi externă o stabileşte Ştefan S. Gorovei: „Se poate spune că, la baza politicii sale interne, Ioan Vodă a pus ideea grupării, în jurul tronului, a tuturor claselor şi păturilor sociale interesate, în acel moment, în existenţa unui domn autoritar, care să stăvilească abuzurile nobiliare, să realizeze o domnie puternică şi centralizată şi să asigure apărarea hotarelor ţării, împiedicând jefuirea ei de către Poartă, iar la baza politicii externe a pus ideea organizării luptei împotriva Imperiului Otoman, singurul care prezenta, în conjunctura politică a vremii, un pericol real, deosebit de grav”.

Semnatura lui Selim al II-lea

Semnatura lui Selim al II-lea

Se poate face aici o oarecare apropiere cu politica lui Ştefan cel Mare care a amânat lupta cu Imperiul Otoman până ce a izbutit să asigure consolidarea, pe plan intern şi extern, a acestei mari încercări a Moldovei – confruntarea cu forţele Imperiului Otoman. Numai că Ştefan cel Mare a avut 17 ani la dispoziţie din cei 47 câţi a domnit în Moldova, în timp ce pentru a pregăti rezistenţa în faţa ofensivului Imperiu Otoman, Ion a dispus de un an şi jumătate. Fireşte, acest fapt nu micşorează cu nimic meritele excepţionale ale lui Ştefan cel Mare, dar subliniază mai bine contribuţia adusă de acest vajnic domnitor pe linia capacităţii lui de organizare şi conducere a Moldovei.

Petru Schiopul

Petru Schiopul

La 21 februarie 1574 a venit în Moldova un sol turc cerând sporirea tributului. În cazul refuzului, Sultanul Selim II îl ameninţa pe Ion cu înlocuirea lui. Cel vizat a deveni domn era Petru Şchiopul. Ion Înţelege şi maşinaţiunile Porţii, dar şi primejdia reală ce plana asupra Moldovei. El convocă de grabă Marea Adunare a Ţării care era compusă din conducătorii oştilor ca şi din reprezentanţii boierimii, clerului şi orăşenilor. Domnitorul le prezintă situaţia şi le cere să-i înfrunte pe turci cu armele, în chip demn, ca şi strămoşii lor. „Aşa – spune cronicarul Gheorghe Ureche – Ion Vodă umplând pre toţi cu nădejde, cu glas mare (hotărât, puternic) strigară că lângă dânsul vor pieri” (adică ori vor învinge, ori vor pieri până la unul). Se pare că Adunarea ţării a fost atunci la un glas cu Ion. Aşa se explică de ce domnitorul a dat răspuns solului turc că refuză a dubla tributul. Aceasta însemna implicit o declaraţie de război. Aşteptându-se astfel la un atac apropiat din partea Porţii, Ion pregăteşte ţara pentru apărare şi trimite soli la regele Poloniei şi la cazaci în vederea unui ajutor armat din partea acestora. Va primi însă numai de la cazaci un detaşament de călăreţi condus de hatmanul Sviercevski.

Alexandru Mircea

Alexandru Mircea

Între timp sultanul Selim II, primind refuzul, hotărăşte înlocuirea lui cu Petru Şchiopul, frate cu domnul muntean Alexandru Mircea. Sultanul îi pune la dispoziţie lui Petru Şchiopul 30.000 de luptători, la care se adăugau forţele puse la dispoziţie de fratele său. Astfel, se va desfăşura lupta de la Jiliştea din 14 aprilie 1574, în condiţii de superioritate numerică pentru adversar. Totuşi Ion a obţinut o victorie însemnată, fapt care spulberă planurile sultanului cu privire la Moldova. Dar prezenţa Ţării Româneşti în alianţa otomană îl determină pe Ion ca după victorie, să încerce, ca şi Ştefan cel Mare, odinioară, să aducă Moldova şi Ţara Românească în acelaşi front românesc. El reuşeşte să instaleze pe Vintilă Vodă, fiul lui Pătraşcu cel Bun pe tronul Ţării Româneşti. Dar acesta nu se poate menţine decât patru zile. Totuşi expediţia este binevenită, întrucât partea de răsărit a Ţării Româneşti (poziţie strategică necesară) rămâne sub controlul lui Ion care angajează lupte şi pentru cetăţile Brăila, Tighina şi Cetatea Albă.

Cetatea Alba

Cetatea Alba

Văzând atâta dârzenie şi bravură în luptă, sultanul Selim II se teme de pierderea Ţărilor Române de sub autoritatea sa. De aceea, trimite asupra Moldovei o armată de aproximativ 60.000 de oameni. Ion se hotărăşte să susţină bătălia în zona iezerului Cahul, la locul numit Roşcani. Dispunea de efective armate mult mai reduse. Însă era hotărât să învingă. În noaptea din ajunul bătăliei însă, trei mari boieri cu ostile lor l-au trădat. Ei au trecut în tabăra duşmană cu toate efectivele. Trădarea cea mare s-a produs însă în timpul bătăliei şi ea purta numele conducătorului cavaleriei moldovene, pârcălabul Eremia Galu. Cum turcii trecuseră Dunărea prin vadul de la Obluciţa şi înaintau nestingheriţi, Ion îl trimisese pe omul lui de credinţă Eremia Galu să-i întâmpine pe turci cum se cuvine. Dar Eremia Galu este cumpărat de turci cu 30.000 de galbeni. El trădează în două chipuri: mai întâi îl informează pe Ion că turcii sunt puţini şi pot fi lesne înfrânţi. Apoi, în ziua de 10 iunie când începe lupta propiu-zis, atunci când domnitorul avea nevoie mai mult de forţele de apărare a ţării, acelaşi Eremia capitulează fără luptă. Aceasta a fost lovitura de graţie dată lui Ion. Puterea de luptă a românilor a scăzut considerabil.

ioan-voda

O ploaie neaşteptată compromite pulberea artileriei moldovene. Şi totuşi în primele trei zile, cu forţele puţine de care dispunea (răzeşii, boiernaşii, târgoveţii şi corpul de cazaci al lui Sviercevski), Ion luptă din răsputeri înscriind la Roşcani ultima mare bătălie antiotomană din istoria Moldovei medievale, în ziua a patra însă, copleşit de numărul duşmanilor şi de mila oştenilor credincioşi ce rămăseseră în picioare, pentru a-i salva de la pieire, el se predă în mâna turcilor. Deşi juraseră pe Coran că cel ce se predă de bună voie nu va fi ucis, turcii îi pregătesc viteazului domnitor o groaznică moarte: este legat de cozile unor cămile care îi despică în două corpul puternic şi falnic, Ion va rămâne în istoria Românilor drept chipul tragic dar şi senin al demnităţii ostăşeşti, al celui care cu preţul vieţii a apărat libertatea pământului străbun. Un domnitor martir al neamului românesc!

Monede de pe vremea lui Ioan Voda cel Viteaz

Monede de pe vremea lui Ioan Voda cel Viteaz

Leave a Reply