Un destin tragic i-a fost rezervat celui mai important om de stat din Transilvania din prima jumătate a secolului XX. Este vorba de Iuliu Maniu, liderul de necontestat al românilor ardeleni şi opozantul oricărei forme de dictatură. El şi-a sfârşit zilele închis în condiţii inumane în temniţa din Sighetu Marma­ţiei, transformată de comunişti în locul de exterminare a elitei României ­interbelice.

Descendent al unei familii ilustre

Din partea tatălui, Ioan Maniu, el se înrudea cu marele cărturar Simion Bărnu­ţiu, unul dintre liderii Revoluţiei de la 1848. Bunica sa, Elena Bărnuţiu, era sora lui Simion. Tatăl lui Iuliu Maniu, Ioan Maniu, a crescut în casa unchiului său. Mama lui Iuliu Maniu, Clara, era sora lui Iuliu Coroianu. Acesta a fost redactorul Memorandumului românilor ardeleni de la 1892 şi a devenit ginerele doctorului Ioan Raţiu, celebru avocat şi conducător al Mişcării Memorandiste. În casa doctorului Ioan Raţiu din Turda a fost fondat Partidul Naţional Român, prin unificarea partidului românilor din Banat cu cel al românilor din Transilvania. De asemenea, familia lui Iuliu Maniu avea legături strânse cu vârfurile preoţimii greco-catolice. Bunicul său, Demetriu Coroianu, a fost vicar greco-catolic. Iuliu Maniu a venit pe lume în 8 ianuarie 1873. El şi-a petrecut copilăria în Bădăcin, la conacul familiei, şi în Şimleul Silvaniei. Pentru şcoala primară, Iuliu Maniu a fost trimis la Blaj. Apoi, el a urmat liceul calvin din Zalău, unde a deprins la perfecţie limba maghiară.

După finalizarea liceului, în ciuda dorinţei bunicilor săi, care doreau ca el să urmeze Teologia, Iuliu Maniu s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj. El a fost încurajat de unchiul său preferat, Iuliu Coroianu, cu care a rămas în relaţii strânse până la finalul vieţii acestuia. După terminarea facultăţii, Iuliu Maniu a urmat cursuri de Drept la Budapesta şi la Viena. În studenţie, el a devenit preşedinte al prestigioasei societăţi ”Petru Maior”. Apoi, în anul 1896, el a devenit doctor în Drept al Universităţii din Viena. Întors acasă, Iuliu Maniu a fost angajat drept avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj. La doar 24 de ani, ca reprezentant al tinerimii, el a fost cooptat în conducerea Partidului Naţional Român. În anul 1906, Iuliu Maniu a reuşit să fie ales, în cercul electoral Vinţu de Jos, deputat în Parlamentul Ungariei.

Ofiţer pe frontul italian

La izbucnirea primului război mondial, conducătorii Austro-Ungariei au cerut liderilor românilor ardeleni să depună un jurământ de loialitate faţă de Coroana maghiară. Împreună cu alţi fruntaşi greco-catolici, Iuliu Maniu a refuzat să depună acest jurământ. Astfel că, în anul 1915, el a fost mobilizat şi trimis, ca ofiţer în rezervă al armatei imperiale austro-ungare, pe frontul din Italia, cu toate că, în calitate de avocat al Mitropoliei, el era exceptat de la mobilizare. În anul 1918, Iuliu Maniu a dezertat din armata austro-ungară, după ce a refuzat să depună jurământ de credinţă noului împărat austro-ungar.

Întors acasă, el a fost recunoscut drept şef al românilor ardeleni. În toamna anului 1918, el a fost trimis la Viena, pentru a negocia drepturile românilor. Ajuns în capitala imperială, Iuliu Maniu a găsit-o pradă anarhiei. Viena era în pragul unei revoluţii bolşevice. Marele om de stat a organizat Consiliul Naţio­nal al Românilor din Transilvania şi a format Senatul Militar Român şi i-a organizat pe soldaţii români. Practic, trupele conduse de Iuliu Maniu reprezentau singura forţă organizată din Viena şi din Praga. El a cerut şi a primit misiunea de a reinstaura liniştea în cele două oraşe. Astfel a reuşit să înlăture pericolul izbucnirii unei revoluţii bolşe­vice în Viena şi i-a protejat pe membrii Consiliului Naţional Cehoslovac de unii generali austrieci reacţionari, care refuzau să accepte desprinderea Cehiei de Austria.

Iuliu Maniu şi-a îmbarcat trupele şi a străbătut Ungaria cuprinsă de flăcările revoluţiei bol­şevice. În noiembrie 1918, el a ajuns la Arad, în fruntea unei forţe militare capabile să-i protejeze pe liderii românilor ardeleni, şi a pus capăt tratativelor dintre membrii conducerii Partidului Naţional Român şi ministrul minorităţilor din Ungaria, Oszkar Jaszi. Iuliu Maniu a organizat apoi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a decis unirea Transilvaniei cu România, în 1 Decembrie 1918.

Şef de Guvern

În data de 2 decembrie 1918, Iuliu Maniu a fost ales preşe­dinte al Consiliului Dirigent, un adevărat guvern al Transilvaniei. În această calitate, el a organizat şi trupe de voluntari ardeleni. Iuliu Maniu a refuzat apoi onoarea de a deveni premier al României şi l-a desemnat să preia frâiele Executivului din Bucureşti pe Alexandru Vaida Voievod. În anul 1920, generalul Alexandru Averescu, noul şef al Guvernului din Bucureşti, a desfiinţat Consiliul Dirigent. Au urmat dezamăgiri crunte pentru Iuliu Maniu. El a refuzat să recunoască noua Consti­tuţie din 1923, pe motiv că ea nu fusese adoptată de o Adunare Constituantă, ci de un parlament obişnuit.

Apoi, a boicotat Serbările Încoronării de la Alba Iulia, pentru că ceremonia fusese monopolizată de ierarhii ortodocşi. În anul 1926, Iuliu Maniu a decis fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache şi a rezultat PNŢ. Acest partid a câştigat alegerile, iar Iuliu Maniu a devenit premier în 1928. El a condus ţara până în 1933 şi a reuşit să scoată România şi Marea Criză Economică. Iuliu Maniu s-a aflat din nou în Opoziţie, iar în anul 1938 a început lupta contra dictaturii regale adusă de Carol al II-lea, monarh pe care Iuliu Maniu ­l-ar fi vrut regent al României, nu rege, în timpul minoratului regelui Mihai I.

Iuliu Maniu s-a aflat în opoziţie şi faţă de regimul lui Ion Antonescu. După răsturnarea acestuia de la putere, a devenit liderul demo­craţilor care luptau împotriva comuniştilor. PNŢ a câşti­gat alegerile în anul 1946, dar ele au fost falsificate de comu­nişti. Liderul țărănist a fost arestat în urma înscenării de la Tămădău din 1947. Mai întâi, a fost dus la Penitenciarul din Galaţi. Apoi, din 1951, el a fost transferat, împreună cu alţi fruntaşi naţional-ţărănişti, în sinistra închisoare de la ­Sighet. Acolo, el a murit la 5 februa­rie 1953, înfometat şi în­gheţat, fără nici un fel de asis­tenţă medicală, spovedit prin uşa celulei de un episcop greco-catolic, deţi­nut şi el, trimis să măture închisoarea.