Primul care a făcut o ctitorie la Cozia este Radu I, tatăl lui Mircea cel Bătrân. Știm acest lucru din documentul nepotului său Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân, dat în 12 iunie 1418: ”amândorura mănăstirilor care sunt zidite de moșul domniei mele și de părintele domniei mele, de la Cozia, a sfintei începătoarei de viață Troițe, și a Sfintei Bunei Vesitiri, care iaste la Cotmeana”.
De fapt la Cozia, Radu I a făcut lăcașul cel vechi, azi dispărut și cunoscut de popor sub numele de Cozia veche. Lăcașului i s-au făcut danii de la început. Această primă clădire s-a degradat destul de repede. De aceea Mircea cel Bătrân înalță începând din 1387 un nou lăcaș la Cozia, având ca model biserica din Krusevac, Serbia, ridicată de ruda sa, cneazul Lazăr. Zidirea s-a finalizat pe 18 mai 1388 când a fost sfințită. Lucrările la clădirile anexe vor continua până în 1391. Prima danie o avem din 20 mai 1388 când Mircea : „am vrut domnia mea de am ridicat din temelie mănăstire întru numele sfintei Troițe…în locul ce se cheamă Călimănești la Olt”. Terenul fusese donat de boierul Nan Udobă. Mircea dă ”de la curtea domniei mele”, un metric anual pentru hrană și îmbrăcăminte constând în: 220 de găleți de grâu, 10 buți de vin, 10 burdușe de brânză, 20 de cașcavaluiri, 10 vedre de miere, 10 sloi de ceară și 12 bucăți de postav etc.. Până la urmă Cozia va pirmi de la Mircea peste 10 sate, dar și mori, venituri din vămi, bălți, ba chiar o uliță comercială la Râmnic. Nici boierii nu s-au lăsat mai prejos când a venit vorba de danii. Unul a lăsat „cu limbă de moarte” satul Crușia. Interesant este că biserica din actul anului 1388 este menționată cu numele românesc de ”Nucet”, de la nucii care înconjurau ctitoria lui Radu I, fără a omite totuși denumirea de Cozia, care vine din termenul turanic(cuman probabil) ”koz” care înseamnă nuc. Cu toate nenumăratele danii pe care le-a primit, atunci când Mircea a închis ochii pentru totdeauna, Cozia era a doua mănăstire ca bogății după, Tismana.
Sarcofagul de piatră al lui Mircea cel Bătrân este cioplit asemnea celor din Occident. Chipul i se vede pe peretele ctitorilor. Domnul este îmbrăcat într-un costum roșu strâns pe corp, cu flori albastre. Tunica nu prea lungă este tivită cu fir și are jumătatea inferioară deschisă în față. În dreptul genunchilor sunt brodați vulturii imperiali de influență fie bizantină, fie bulgară ori sârbă. Încălțămintea roșie e ascuțită, după moda poloneză. Pe deasupra costumului, Mircea poartă o mantie tivită cu aur, prinsă într-o parte, pe umărul drept. Mijlocul e strâns de o centură subțire. O sabie scurtă prinsă într-o cingătoare mai largă, atârnă în față, spre dreapta. Pe cap, Mircea cel Bătrân poartă coroana cu cinci vârfuri. Alături de domn e fiul săum Mihail, al cărui costum se aseamănă mult cu al tatălui. Amândoi susțin o biserică în miniatură, reprezentând Cozia, ctitoria lor.
Mănăstirea a fost reparată și renovată de mai multe ori de către voievozi ca Neagoe Basarab, Radu Paisie şi Constantin Brâncoveanu. În timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fântâna care îi poartă şi acum numele (s-a păstrat pe aceasta şi un fragment de inscripţie), iar în anul 1517 s-a refăcut pictura. O frumoasă descriere a mănăstirii o datorăm lui Gavriil Protul care, în 1520 în ”Viaţa Sfântului Nifon”, spune: “Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă… am văzut cu achii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”.
Cu ocazia vizitei făcute la 20 iunie 1657, Paul de Alep, secretarul patriarhului Antiohiei, relatează: “Descrierea Mânăstirii Cozia cea frumoasă şi a drumului ei abrupt. Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea sa de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Aici am ieşit într-o câmpie mare, împărţită în ogoare, acoperite cu semănături şi cu grădini şi cu vii pe care a trebuit să le străbatem pînă ce ne-am apropiat de mânăstire; aceasta, Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea unui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află (ca) într-o covată la marginea Ţării (Româneşti) şi la marginea Ţării Ungureşti, atât la miazănoapte cât la apus, cale de două zile de călătorie. Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munţilor de miazăzi; este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut (cu carul) cu boi.”
Între anii 1706-1707, pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, a fost construit pridvorul bisericii, în bine-cunoscutul stil „brâncovenesc”. De asemenea, au fost adăugat chiliile cu ceardacuri şi s-a reconstruit havuzul cu apă (baptisteriul) din faţa bisericii. În secolul al XIX-lea, clădirile mănăstirii au fost refăcute de domnitorii Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu (1843-1848) şi Barbu Ştirbei (1849-1856); tot atunci s-au construit şi două pavilioane, dintre care se mai păstrează cel din stânga, care a fost reşedinţă domnească de vară. Sfântul lăcaş a fost restaurat în întregime între anii 1958-1962, când s-au consolidat chiliile şi cele două paraclise. Lucrările de restaurare au continuat şi după 1970, când s-a introdus încălzirea centrală.
Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici
