Mateiu Caragiale, născut la 12 martie 1885, era fiul lui I.L Caragiale și al Mariei Constantinescu, doi tineri necăsătoriți. La un moment dat marele dramaturg se gândea la legitimarea copilului, prin căsătoria cu domnișoara Constantinescu. Cum căsătoria nu a mai avut loc, iar mama copilului nu a acceptat legitimarea decât cu condiția căsătoriei, Mateiu a rămas toată viața un copil din flori, un bastard.

În 1889 tatăl se căsătorește cu Alexandrina Burelly. Mateiu este bine primit în noua familie a tatălui. Fundamental însă în mintea lui Mateiu se produsese o ruptură. Căsătoria cu Alexandrina și apariția altor copii a căror viață se desfășura în condiții mai prospere ca a sa, a generat în interioarul său ”complexul primului detronat”. Pe de altă parte, mama lui, suflet simplu și devotat, a făcut tot posibilul să-l câștige pe copil, răsfățându-l, înstrăinându-l de tatăl său. În noua relație a tatălui său, Mateiu rămâne un străin. Cu ajutorul heraldicii și genealogiei își construiește o filiație fabuloasă. O asemenea idee era în contrast cu plebeianismul simulat al tatălui său, care le arăta amicilor capul lui Mateiu şi le spunea: “Uite, a rămas aici urma tavei cu plăcinte pe care au purtat-o strămoşii noştri.”

Mateiu Caragiale studiază între 1896 și 1903 la Colegiul ”Sfântul Gheorghe” din București unde dă dovadă de înclinații spre istorie și heraldică. Înscris la Facultatea de Drept din București (1903) și Berlin (1904), este transferat de tatăl său în 1905 la universitatea bucureșteană, unde își dă câteva examene între 1906 și 1909, dar nu-și termină studiile. În 1907 face o nouă călătorie la Berlin, menționată mai târziu în ”Remember” una dintre cele mai importante scrieri ale sale. Din 1910 începe să lucreze la principala sa operă „Craii de Curtea-Veche”, iar din 1911 la „Remember”. Debutează în 1912, grație tatălui său, în ”Viața Românească” cu un set de poezii. Anul 1923 aduce căsătoria cu Marica Sion, o femeie cu 25 de ani mai mare decât el. După mai bine de un deceniu de muncă, în 1924 apare ”Remember” publicat mai întâi în Viața Românească” (1921). Romanul ”Craii de Curtea-Veche”, publicat inițial ca foileton în ”Gândirea” (1926 și 1928), apare în 1929. Mateiu Caragiale a dorit să realizeze mai multe proiecte literare, dar pe 17 ianuarie 1936 trece la cele veșnice lăsând în urmă o operă neterminată….

G. Călinescu și-l amintește pe Mateiu Caragiale în ipostaza aristocratică pe care și-o imaginase fiul celui mai mare dramaturg român. ”Se putea vedea acum câțiva ani, trecând prin piața Sf. Gheorghe, un bărbat care prin înfățișarea lui atrăgea numaidecât atenția. Era iarnă uscată, cu zăpadă scârțâitoare sub picioare. Bărbatul, cam între 45-50 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab și acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Fața rasă era contractată, prin lăsarea mușchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era invederat insuficient îmbrăcat, deși se vedea că nu lipsa, ci dorința menținerii unei ținute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, așezat rigid ca un semi-țilindru, pe trup un pardesiu sau un demi-palton ușor. Ghetele subțiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată de mare gală.

Contrastul între acest om ciudat și restul trecătorilor era așa de izbitor încât te gândeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor și pe care Cocteau(dramaturg francez) i-a văzut în jurul împărătesei Eugenia de Montijo(ultima împărăteasă a francezilor, soția lui Napoleon al III-lea). Totuși ceva nu admitea în totul această ipoteză. Deși cu privirea cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său, ca să fie un aristocrat pur sânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești atunci la unul din acei servitori bătrâni de mare aristocrație, ei înșiși cu un arbore genealogic dovedind puritatea vocației lor anciliare(de servitor), dintre acei servitori care sunt luați de vulg(popor) drept stăpâni, în vreme ce stăpânii prin falsa lor neglijență sunt luați drept servitori, și care cer informații asupra caselor în care urmează să se angajeze, ca nu cumva să decadă în treapta lor. Putea fi un majordom în concediu duminical(era chiar duminică) și atunci verzimea hainelor se explica chiar prin faptul că un astfel de individ, servindu-se de obicei cu livrea(uniformă de serviciu), păstrează cu anii un costum civil”.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici