Nicolae Milescu- cel dintâi român la Marele Zid Chinezesc


Nicolae-Milescu

Nicolae Milescu a fost unul din marii călători, aventurieri și cărturari ai vremii sale. A avut o carieră politică și diplomatică spectaculoasă, ajungând prieten cu Patriarhul de Ierusalim, Dositei, și om de încredere al mai multor domnitori din Moldova și Muntenia, dar și trădător al altuia, Ștefănița-Vodă sau Iliaș Alexandru, care a pus să-i fie crestat nasul. A fost primit ca ambasador de Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare” și a fost trimis ca sol al țarului rus la curtea strălucitoare a împăratului Chinei. Era unul dintre marile spirite ale vremurilor sale, care se simțea la el acasă în marile capitale europene.

Fiu al slugerului Gavril, Nicolae Milescu s-a născut, în anul 1636, urmaș al unei familii de origine grecească, înrudită însă cu vechile case boierești ale Movilă și Racoviță, cele care au dat și domni ai Moldovei și Munteniei. Conform documentelor vremii, Milescu și-a început studiile la Școala de la Trei Ierarhi, continuate apoi la colegiul catolic din Iași. Ulterior a frecventat Academia slavo-greco-latină din Iaşi, iar mai târziu ale Academiei de pe lângă Patriarhia de la Constantinopol. Peste tot, Miliscu a fost un student cu adevărat eminent. A studiat istoria Europei, disciplinele filosofice, literatura și teologia. În plus a deprins limbile slavonă, latină, greacă veche și neogreacă, turcă și arabă, rusa, franceza și germana. La 17 ani era „grămătic” la curtea domnitorului Gheorghe Ştefan, în Moldova. În 1655 l-a însoţit pe Gheorghe Ştefan în Muntenia. Apoi, în 1659, noul domn moldovean, Gheorghe Ghica l-a ridicat la rangul de spătar. În acelaşi an, după 20 noiembrie, l-a urmat, din nou, pe Gheorghe Ghica în Ţara Românească unde acesta a preluat domnia ca urmaş al lui Mihnea al-II-lea. Spre deosebire de vremurile noastre, „politichia” era, pe atunci, un soi de „sport extrem”: o greșală de natură „tactică” ori doar nenorocul te puteau costa capul. Doar cei cu adevărat norocoși se alegeau doar cu exilul din care, atunci când soarta le surâdea din nou, puteau reveni în vechile ranguri și dregătorii. O bună bucată de timp, Miliescu s-a numărat printre „norocoși”. Dar, până la urmă, gloria din vremea lui Grigore Ghica s-a încheiat la un moment dat.

Prima și cea mai cunoscută referire la Milescu este portretul, pe care Ion Neculce i-l face, în linii groase, în „O samă de cuvinte”: „Era un boier, anume Neculai Milescul Spatariul, de la Vaslui de moșia lui, pre învățat și cărturar, și știea multe limbi: elinește, slavonește, grecește și turcește. Și era mândru și bogat, și umbla cu povodnici înainte domnești, cu buzdugane și cu paloșe, cu soltare tot sirma la cai. (…) Iar când au fost o dată, nu s-au săturat de bine și de cinstea ce ave la Ștefăniță-vodă, ce au ședzut și au scris niște hârtii viclene și le-au pus într-un bățu sfredelit și le-au trimis la Constantin-voda cel Bătrân Basarabă, în Țara Leșască, ca să se ridice de acolo cu oști, să vie să scoată pre Ștefăniță-vodă din domnie.” Așadar, un act tipic de trădare. Ceea ce a și provocat mânia lui domniorului. Însă chiar și mâniat, Vodă a dat dovadă de anume soi de respect: „Scoțând Ștefăniță-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat călăul nasul. Și n-au vrut să-l lasa pe călau să-i taie nasul cu cuțitul lui de călău, ce cu hamgeriul lui Ștefăniță-vodă i-au taiat nasul.” Pedeapsa primită în urma acestui „eșec politic”, a legat de numele Spătarului porecla „Cârnul”. Conform altor surse, nasul i-a fost tăiat de Alexandru-Iliaș vodă. Astfel se face că între 1660 și 1664 Milescu s-a aflat iarăși la Constantinopol, probabil în exil. Anul 1666 l-a găsit la Stettin, la curtea lui Gheorghe Ștefan aflat și el în exil. De acolo, a plecat la Stockholm iar mai apoi la Paris.

Ion Neculce descrie ceva ce seamănă cu un tratament prin chirurgie plastică: „Nicolai Cârnul s-a refugiat apoi în Țara Nemțască, unde a descoperit un doftor care slobodzie sângeli din obraz și-l boție la nas, și așe din dzi în dzi, sângele se închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit.”. Apoi, pentru Milescu Spătarul au urmat câțiva ani deosebit de complicați în cursul căruia a fost nevoit să peregrineze prin Europa, din Valahia la Stambul, de la Paris la Stockholm. Dar în tot acest timp, Milescu s-a ocupat intens de cultura pe care și-a îmbogățit-o în marile biblioteci din Austria, Suedia, Germania, Franţa dar și de la Stambul. De fapt, pentru el, aceea a fost una dintre cele mai fertile perioade ale vieții sale, din punct de vedere intelectual: a scris mai multe lucrări de istorie și filozofie și estetică. Sfârșitul calvarului îndurat de Nicolae Milescu Spătaru s-au încheiat în anul 1671, când s-a dus la Moscova, însoțit de scrisorile de recomandare ale patriarhului Hrisant al Ierusalimului. Ajuns în capitala Rusiei, el a fost prezentat ţarului Alexei Mihailovici care și-a dat seama rapid, că are în față un personaj excepțional, bun cunoscător al situaţiei politice şi militare din Imperiul Otoman, dar și din restul Europei. În plus, numărul impresionant de limbi străine pe care le vorbea fluent, l-au recomandat pentru încadrarea în „Departamentul soliilor”, de fapt cea mai importantă componentă a Serviciul imperial de spionaj. Evident, era vorba despre spionaj extern. În plus, Neculce mai afirmă că Nicolae Milescu Spătarul a fost unul dintre profesorii și mentorii țarului Petru cel Mare. “Şi pentru învăţătura lui au fost terziman împăratului şi învăţa şi pre fiiul împăratului, pre Petru Alexievici, carte. Şi era la mare cinste şi bogăţie.” Milescu era convins că puterea militară a Rusiei Ortodoxe era singura capabilă să pună capăt expansionismului Otoman și să elibereze Moldova și celelalte popoare balcanice. Motiv pentru care el și-a exprimat convingerile geo-politice în cartea „Hismologion”. Ulterior, la sugestia ţarului, el a scris o serie de studii privitoare la istoria Rusiei, inclusiv „Genealogia ţarilor ruşi”. Urmașii săi și-au rusificat numele, din Spătaru în Mecinikov. Un descendent, Ilia Ilici Mecinikov, a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Medicină, în 1908.

Cea mai importantă călătorie a lui Nicolae Milescu Spătaru, solia la Beijing, aceasta a pornit în 3 martie 1675 din Moscova și a ajuns la Beijing în 20 mai anul următor. Pe drum, solii au trecut, escortați de un înalt demnitar chinez, de Marele Zid Chinezesc. Momentul este descris de Nicolae Milescu în documentul de stat pe care l-a întocmit pentru cancelaria moscovită:

„Cum am sosit pe creasta muntelui, askaniama (demnitarul chinez) i-a arătat solului marele zid, care înconjoară toate ținuturile împărăției chineze de la marea de răsărit, mergând fără întrerupere o mie cinci sute de verste (1 verstă=1,06 km), și este clădit pe deasupra culmilor de munte, a stâncilor înalte și peste prăpăstii. Turnurile, așezate cam la o sută de stânjeni (1 stânjen=2,14 m) unul de altul, sunt întregi. Zidul este clădit astfel: la temelie sunt așezați în rânduri bolovani mari de granit neciopliți, cenușii, deasupra sunt cărămizi. Înălțimea zidului este de patru stânjeni, iar lățimea de doi. Prin munți însă, pe unele locuri s-a năruit. Dar despre zidul acesta chinezii spun, lăudându-se, că, atunci când s-a clădit, în munți n-a mai rămas nici o piatră, pe șesuri n-a mai rămas nisip, în râuri a secat apa iar în pământ n-a mai rămas niciun copac.

Din creasta muntelui am mai mers puțin și ne-am oprit la amiază. De aici am străbătut apoi zece verste și am ajuns între munți și prin șes, în fața unui zid mai mic, înalt de doi stânjeni, care se înalță din munte înaintea marelui zid. Aici, între zidul cel mic și cel mare, am oprit carele și am poposit. Pe partea dreaptă, puțin mai încolo, se află o cetate de piatră năruită. După aceea este un sat locuit. Solului i s-au adus care și cai de schimb. Carele erau trase de măgari, boi și cai. Caii de călărie erau dintre cei mai buni. Îndată ce ne-am pregătit, am pornit către marele zid, spre porți. Acolo este prima poartă.

Despre zidul acesta chinezii spun, lăudându-se, că, atunci când s-a clădit, în munți n-a mai rămas nici o piatră, pe șesuri n-a mai rămas nisip, în râuri a secat apa iar în pământ n-a mai rămas niciun copac. Deasupra porților se ridică turnuri înalte. În fața porților stătea voievodul orașului și-i număra pe toți oamenii care treceau, pentru că ei au obiceiul să numere și să scrie nu numai oamenii, ci și toate armele, pentru ca atunci când se întorc să nu se strecoare mai mulți oameni sau arme. Dar nu numai la porțile acestea se înregistrează, ci la toate celelalte porți ale marelui zid. (…) Am trecut prin prima poartă, care era lată de patru stânjeni. Aici se găseau străjeri, apoi am mai mers cam doisprezece stânjeni și am ajuns la alt zid cu o poartă asemănătoare. Trecând prin această poartă, îndată ne-a tăiat calea al treilea zid, cu altă poartă. Toate porților și turnurile lor sunt foarte puternice. Cel de-al treilea zid este cel mai gros dintre toate. Cele trei porți erau făcute într-o trecătoare stâncoasă, lată cam de opt stânjeni, având pe amândouă părțile piscuri înalte de piatră. Porțile turnurilor sunt ferecate. În dosul celei de-a treia porți sunt câteva locuințe, construite anume pentru oștenii străjilor. Aici se află și o cancelarie, în care solul s-a întâlnit cu askaniama și cu voievodul, care l-au ospătat în numele bogdihanului (împăratul). După aceea, ambasadorul și askaniama au încălecat și au pornit spre orașul de hotar, care se află la o jumătate de verstă depărtare de poartă. Acesta se numește Sinfen-kul.

Marelui zid i se spune în limba chineză Djasi, iar în limbile kalmucă și mongulă – Kalgan. De la poarta prin care am trecut, zidul se întinde iarăși în amândouă părțile pe culmea muntelui. În drum spre cetatea de hotar am trecut pe lângă temple zugrăvite în culori vii i în care se aflau mulți idoli. Tot aici era un clopot greu de vreo trei puduri, și toate păreau făcute în felul turcesc. Ajungând la orașul de graniță, împreună cu askaniama și voievodul, ei au intrat în oraș prin poarta din stânga, iar noi – pe cea din dreapta. Orașul are împrejmuire de piatră, clădită la fel ca marele zid: la temelie, bolovani de granit neciopliți și deasupra acestora – cărămizi, iar înălțimea este cam de cinci stânjeni. Venind dinspre marele zid prin poartă, am intrat în oraș de la miazănoapte la miazăzi. În cetate și în preajma ei locuiesc nenumărați oameni. Nu am văzut nicăieri amplasamente de tunuri. În orașul acesta se face negoț mare și se vând tot felul de bucate.”

Neculce ne oferă detalii suplimentare despre călătoria în China și despre soarta lui Milescu: “Şi i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe şi un diiamant ca un ou de porumbu. Şi întorcându-să pe drum înapoi, s-au tâmplat de au murit împăratul Moscului, pre anume Alexii Mihailovici, iar senatorii de la Moscu i-au ieşit întru întimpinare, şi i-au luat aceli daruri şi tot ce au avut, şi l-au făcut surgun la Sibir.”

Surghiun în Siberia

“Şi au şedzut câţiva ani surgun la Sibir. Iară mai pre urmă, rădicându-să Petru împărat, fiiul lui Alexii Mihailovici, carele au vinit aici în ţară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Huşi, în ţinutul Fălciiului, agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărţi la dânsul, la împăratul Petru Alexievici, de i-au făcut ştire de toate ce-au făcut şi cum este surgun.”

Cârnul, omul împărătului

“Atunce Petru Alexievici împărat îndată au chemat senatorii şi au întrebat dzicând: „Unde este dascălul mieu cel ce m-au învăţat carte? Acmu curâund să-l aduceţi“. Şi îndată au răpedzit de olac şi l-au adus la Petru Alexievici, împăratul Moscului, în stoliţă. Şi l-au întrebat ce-au vădzut şi ce au păţit, şi i-au plătit lucrurile toate acele de la senatori ce-i luasă, pănă la un cap de aţă, şi diiamantul cel mare. Şi împăratul, după ce l-au vădzut, s-au mirat şi l-au dat în haznaoa (vistieria) cè împărătească, iar Cârnului i-au dat optdzăci de pungi de bani. Şi l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic.”

Cinste: Petru cel Mare i-a ras barba Milescului Spătaru

După o celebră călătorie a lui Petru în Occident, țarul decide să taie bărbile boierilor, pentru a duce societatea rusă în epoca modernă. Evenimentul a produs senzație în epocă, mai ales prin caricaturile care îl reprezentau pe țar tăind bărbile cu foarfeca. Milescu a beneficiat de un tratament aparte. Nu a fost ras d evreun trimis al lui Petru, ci chiar de țar însuși. “Şi când au ras barbeli, împăratul, a moscalilor, atunce când s-au schimbat portul, atunce sângur împăratul i-au ras barba cu mâna lui. Şi au trăit Cârnul pănă la a doa domnie a lui Mihai¬vodă Racoviţă, şi atunce au murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere de rău au avut după dânsul, că era trebuitoriu la aceli vremi.Rămas-au acelui Cârnu ficiori şi nepoţi, şi au agiunsu unii de au fost polcovnici spre slujba oştirii. Că să însurasă el acolo, de luasă moscalcă. Şi s-au mai dus după dânsul de aice din Moldova trii nepoţi de frate, de să aşedzase şi ei pe lângă unchiu-său. Şi aceie avè milă de la împărăţie, şi acolo au murit(1708) ”.