Pelișor, castelul de dor al reginei Maria


Castelul Pelisor

Alături de Castelul Peleș, regele Carol I a construit pentru cuplul princiar Ferdinand și Maria, Castelul Pelișor. Încadrat foarte frumos întregului ansamblu de la Sinaia, deși stilul e diferit de cel al marelui Peleș, Pelișorul împreună de palatele din Cotroceni și Balcic, este reședința la a cărei construcție regina Maria a avut un cuvânt decisiv de spus, impunând stilul eclectic. ”Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie”- după cum o caracteriza I.G.Duca, principesa pe atunci a fost preocupată și de arhitectură, decorații și design, Pelișorul fiind din acest punct de vedere opera ei. Cum în jurul anului 1900 stilul artistic pregnant era Art Nouveau-ul, regina Maria a ales acest stil pentru a-și decora noua reședință, dar nu copiindu-l, ci combinându-l cu elemente bizantine, celtice și neo-românești.

Castelul a fost construit între 1899-1903 și are 74 de camere. Stilul arhitectonic al noii reședințe e diferit de cel al Peleșului- neorenaștere germană- având forme mult mai regulate față de cele ascuțite ale Castelului lui Carol I, fațada, cu o compoziție fragmentată, remarcându-se prin abundența lemnului sculptat.

Edificiul a fost dat în folosință pe 24 mai 1903 după cum stă mărturie actul inaugural al castelului, pictat de Maria pe un pergament: “Noi, Carol I, Rege al României, clădit-am această casă alăturea de falnicul castel Peleş pentru iubiţii noştri nepoţi. Sfinţită de biserică spre a aduce binecuvântarea cerului, noi, Ferdinand, principe al României cu Maria, principesă primit-am această nouă clădire, cu inima recunoscătoare şi plină de dragoste. Intrat-am cu ai noştri copii, Carol, Elisaveta şi Maria, în anul mântuirii 1903, iar al domniei regelui Carol al 37-lea, în ziua de 24 maiu. Dat-i-am nume, Pelişor”. La sărbătoare au fost prezenţi, alături de monarhi şi principii mostenitori, arhimandritul Nifon, ofiţeri superiori ai armatei române, personalităţi din lumea politică şi culturală, dar şi numeroşi localnici.

Cuplul princiar a locuit permanenent acolo, tânăra prințesă neagreând prea mult Peleșul. ”Nando și cu mine ne bucurăm mult cu gândul că vom avea casă numai a noastră. Castelul Peleș, reședința de vară a unchiului, era o clădire măreață, prea falnică pentru o locuință de vară. Ca și palatele din București, Peleșul avea ceva din însușirile unei cuști. În dragostea lui pentru stilul Altdeustch, stil atât de iubit în țara lui natală, regele Carol încărcase cu prea multe ornamente reședința regală, pusese peste tot vitralii în culori întunecate care te opreau să privești natura de afară: fiecare colț era greoi sculptat, greoi drapat, greoi tapetat. Erau unele tablouri vechi, splendide, însă așezate în camere și coridoare atât de întunecoase încât abia se vedeau, iar tot ce era de adevărată valoare ca mobilier era înecat în impresia covârșitoare de ”prea mult”, care aproape te amețea”.

De aceea Peleșul cel Mic se deosebește de cel mare prin lipsa bogatelor decorațiuni din lemn marchetat, care fac farmecul reședinței lui Carol I, camerele sale, decorate după gusturile prințesei Maria, fiind mult mai degajate și aerisite. Pentru decorația interioară, au fost alese materiale altele decât lemnul: marmură de Rușchița, stuc aurit. Camerele nu au somptuozitatea saloanelor de la Peleș. Arhitectul şef al castelului Pelişor, cehul Karel Liman, respectă cerinţele comanditarului pentru arhitectura exterioară, cu elemente germane „Fachwerk“, dar adaugă şi elemente româneşti, ce dau clădirii o notă veselă: cele două turnuri acoperite cu olane de gresie colorată, aidoma turlelor de biserici din Bucovina. De asemenea, Karel Liman a folosit, alături de elemente art-nouveau, elemente româneşti: ocniţe specifice Văii Prahovei, divizarea spaţiului prin folosirea elementelor brâncoveneşt și bizantine, amplificarea functionalităţii prin compartimentarea spaţiului în plan orizontal.

Impresionează prin frumusețea lor unele interioare, începând cu holul de onoare, decorat simplu și lambrisat cu casetoane din lemn de stejar care are un luminator împodobit cu vitralii. În 1928, pe pereții holului erau expuse o serie de tablouri: ”Car cu boi” de Grigorescu, ”Prințul Nicolae” de L. v. Zambusch, ”Regina Maria” de Schwartz, la care se adaugă bustul regelui Carol I de Raffaello Romanelli.

Cabinetul de lucru al regelui Ferdinand, decorat în stilul neorenașterii germane are ca piesă de rezistență un birou din lemn de nuc, placat cu trei panouri sculptate, ce înfățișează castelele Peleș, Pelișor și Foișor. Pe pereți erau expuse 13 tablouri dintre care două pictate de regina Maria: ”Flori” și ”Inaugurarea Pelișorului”. Apartamentul regelui Ferdinand mai cuprindea un salon, dormitor și o cameră de toaletă. Apartamentul reginei Maria avea tot patru încăperi: salon, birou, dormitor și o cameră de toaletă. Mobilierul a fost conceput chiar de suverană, scaunul și masa pentru corespondență fiind decorate cu simbolurile Mariei, crinul și crucea gamată. Salonul reginei, mobilat în stil neoromânesc, se evidențiază printr-un cabinet din lemn de tei sculptat, două sfeșnice din lemn sculptat și aurit, două covoare basarabene, două candele din argint și o fântână din marmură de Carrara. Dintre cele 12 tablouri din salon, unul aparținea lui Rafael Sanzio (Crist după pogorâre de pe cruce) și altul de Rembrandt (Cap de bătrân).

Dormitorul Mariei (Dormitorul de aur), mobilat cu piese realizate în 1909 de Atelierele de arte și meserii din Sinaia, se remarcă prin două mese sculptate în lemn de tei aurit, una de paltin, și o vitrină din lemn de nuc cu geamuri de cristal. În 1928 existau în cameră zece tablouri dintre care un El Greco (Crist se desparte de mama sa) și un Antonello da Messina (Madona cu copilul). Și în camera de toaletă a reginei domină același mobilier din tei și paltin sculptat și aurit.

Ca și în celelalte palate și castele, regina Maria și-a amenajat o capelă placată cu marmură albastră de Rușchița, cu intrarea în formă de arcadă, cu coloane, aurită. Vitraliile decorate cu antrelacuri ce filtrează o lumină difuză conferă acestui spațiu o notă în plus de reculegere. Încăperea remarcabilă a castelului este Camera de aur, ai cărei pereți sunt decorați în stuc aurit. Mare iubitoare de artă, regina Maria a strâns la Pelișor o valoroasă colecție de tablouri ale unor pictori iluștri: El Greco, Rafaello Sanzio, Rembrandt, Vittorio Carpaccio, Antonello da Messina, Fra Angelico, Francisco Zurbaran. La acestea se adaugă: 216 obiecte de vitrină, 142 de covoare, 155 de țesături, 17 mobile și 25 de sculpturi, inventariate în martie 1948.

Castelul Pelișor a fost martorul unor scene pline de haz din viața familiei regale române, cum a fost de pildă dejunul pe care suveranii l-au dat în cinstea primului ministru bulgar Stamboliiski. Constantin Argetoiau relatează: „Stamboliiski era o namilă de om, unsuros, cu părul vâlvoi, cu labe de urangutan, cu unghii negre, îmbrăcat cu haine de confecții infecte (o redingotă neagră uzată și pantaloni prea scurți), o aparență mai bestiară rar se mai vedea. Mânca cu degetele, băga cuțitul în gură, își apuca furculița cu pumnul încleștat, ca un pumnal. Nu vorbea decât bulgărește, nu pricepea măcar o boacă în altă limbă și, deși se așeza doar pe o bucă, trosneau scaunele sub el…

La masă la Pelișor bestia vorbea pe bulgărește, cu gura plină, din care îi mai cădeau și bucăți din măcinișul măselelor și mai curge și sos de pătlăgele pe bărbie. Era o scârbă, dar și un spectacol. Regale da din cap, regina nu-l pierdea din ochi, noi toți petreceam ca la Moși, iar d-ra Stanciov făcea fețe-fețe. Vorbea pe bulgărebulgărește și Mișu traducea pe franțuzește, apoi din nou pe bulgărește răspunsurile suveranilor. La un moment dat, pe când rumega, namila a scârțâit din scaun, s-a întors spre regina Maria și a spus ceva. ”Qu’ est-ce qu’il dit?”, “Qu’ est-ce qu’il dit?” (Ce spune?), a întrebat cu nerăbdare regina. ”Madame- a precizat Mișu- Son Excellence admire la bone mine de la Princesse Mignon et felicite vos Majestes d’avoir si beaux enfants (Doamnă, Excelența Sa admiră prezența prințesei Mignon și felicită majestățile voastre pentru că aveți copii atât de frumoși). – ”Il este tres gentil, tres gentil, dites le lui”, (Este foarte, foarte amabil, spuneți-i acest lucru) a răspuns regina. Mișu nu-și mai putea ține râsul, dar s-a executat, cel puțin așa ni s-a părut nouă.

După dejun m-a luat la o parte și mi-a dat versiunea exactă a întrebării și a răspunsului. ” Mă, a gorăit Stamboliiski- ia întreabă pe baba (adică pe regină) dacă ar vrea să o dea pe umflata (Mignon) de nevastă regelui nostru… Îmi place, ai ce cuprinde în palme”. Răspunsul reginei a fost interpretat astfel: ”Baba socotește că umflata nu e de nasul vostru”. Cel puțin așa a afirmat Mișu. Dar baba și umflata n-au fost niciodată în curent cu sentimentele și epitetele premierului bulgar. Cine știe, poate cu Boris umflata ar fi avut mai mult noroc decît a avut cu Alexandru Karagheorghevici”. Ca fapt divers, premeirul bulgar va fi la scurt timp asasinat.

Neștiind de propunerea măgulitoare a premierului bulgar, prințesa Marioara (Mignon) se va logodi în același Pelișor cu regele Alexandru Karagheorghevici al Iugoslaviei pe 9 ianuarie 1922. ”Regele Iugoslaviei- își amintește Eugen Buchman, șeful cancelariei Platului Cotroceni- este un om în vârstă de vreo 33 de ani, de statură mijlocie, părul închis, ochii sinceri care privesc drept în față, culoarea pielei mai mult smeadă, tipul sârbului așa de cunoscut la noi. Frumos nu-i, dar are prestanță și e foarte amabil cu toată lumea. Și-a petrecut tinerețea în Elveția și e un om cutivat”. La Pelișor a avut loc un dineu oficial, la care au asistat familia regală română, suita regelui Alexandru, prinții moștenitori ai Greciei, oameni politici români, între care premierul Take Ionescu, inițiatorul acestei căsătorii, prima dintr-o serie în urma căreia regina Maria va deveni ”soacra Balcanilor”. Regele Alexandru va avea un sfrâșit tragic, fiind asasinat la Marsilia, împreună cu minsitrul de extere al Franței, Louis Barhou, în 9 octombrie 1934.

La Peleșul cel mic, castelul de care își legaseră destinele, vor trece la cele veșnice Ferdinand și Maria. Edificiul va intra în posesia lui Carol al II-lea până în 1940, apoi în cea a regelui Mihai până în 1947, iar în 1948 a revenit administrației statului roman care îl va folosi drept centru de creație pentru scriitori și artiști. În 1990 a devenit muzeu, deschizându-și porțile în 1993 când s-a terminat reamenajarea conform vremurilor frumoase de dinainte de 1947.