A ridicat biserici, un mic palat domnesc de-o mare frumuseţe, a construit instalaţii de aprovizionare cu apă şi a înfiinţat un atelier pentru fabricarea tunurilor din bronz – realizări importante în cariera unui domnitor, şi cu atât mai remarcabile pentru un voievod care a domnit mai puţin de doi ani. Cu toate acestea, istoria l-a păstrat mai degrabă pentru excentricităţile lui, pentru viaţa lui aventuroasă şi pentru farmecul persoanal, ignorând însuşirile care ar fi putut face din el un mare domnitor – dacă soarta ar fi fost mai îndurătoare cu el.

Un favorit regal

Porecla sub care a rămas cunoscut – cea de Cercel – se datorează doar unui amănunt frivol: cercelul pe care îl purta în ureche şi despre care se spune că era făcut dintr-o perlă mare cât un ou de porumbel. În ochii boierimii valahe de la sfârşitul secolului al XVI-lea, acest detaliu apărea ca o extravaganţă, ba chiar ca o curiozitate care năştea întrebări asupra gusturilor şi purtărilor noului domn. Dar lucrurile erau, de fapt, mai simple: Petru Cercel nu făcea decât să poarte ceea ce era la modă; e drept, nu în Valahia, ci în ţările Europei occidentale, pe care le colindase, unde trăise şi unde îşi însuşise maniere, cultură şi concepţii care se deosebeau mult de cele ale domnilor munteni cu care erau obişnuiţi boierii.

Petru Cercel trăise o vreme la curtea regelui Henric al III-lea al Franţei, fiind chiar unul dintre favoriţii acestuia, acei “mignons” – tineri frumoşi, eleganţi, foarte preocupaţi de modă, pe care protestanţii, adepţi ai sobrietăţii în moravuri şi înfăţişare, îi bârfeau şi îi acuzau – era, pe vremea aceea, o acuzaţie gravă – de înclinaţii homosexuale. Dar aceşti mignons par să fi fost, mai degrabă, ceea ce în zilele noastre se numesc metrosexuali – bărbaţi care dau o mare atenţie înfăţişării lor şi tendinţelor modei. În ochii austerilor protestanţi, aceste preocupări erau o dovadă de efeminare, iar de aici până la acuzaţia de homosexualitate nu mai era decât un pas. Cercelul purtat nu era, totuşi, decât o modă, răspândită în anii 1580. În mai multe porterte ale regelui Henric al III-lea, acesta apare purtând la ureche o perlă de o mărime impresionantă, astfel încât, la urma urmei, Petru Cercel nu făcea decât să urmeze moda. În Anglia bărbaţii se îmbrăcau uneori chiar mai împodobit ca femeile, purtând flori în păr şi câte un cercel cu perla la ureche. Un portret al lui Walter Raleigh, realizat în 1588, ne arată pe acest faimos oştean şi navigator purtând un cercel cu o perlă enormă.

Moştenitorul rătăcitor

Petru era fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun, care cârmuise Valahia între anii 1554-1557. Petru şi-a trăit prima tinereţe mai mult pribeag; colindând prin mai multe ţări, devenise, în cele din urmă, ajutat şi de frumuseţea sa fizică, un personaj deosebit de interesant şi atrăgător. Vorbea mai multe limbi străine şi scria chiar versuri în italiană – în opinia cunoscătorilor, nu excepţional de valoroase, dar care au fermecat-o pe regina Caterina de Medici, mama italiancă a lui Henric al III-lea. În calitatea sa de fiu de domn, Petru se credea îndreptăţit să pretindă tronul Valahiei, dar în vremurile acelea – şi înainte de ele, şi timp de câteva secole după aceea – accesul la tron depindea de bunăvoinţa şi sprijinul Înaltei Porţi, iar acestea se cumpărau cu bani grei. E dificil de imaginat azi ce însemna, în acele vremuri, cursa pentru ocuparea domniei. Intrigi, denunţuri, reclamaţii, scrisori calomnioase, sume uriaşe plătite drept mită unor înalţi dregători ai curţii de la Stambul, o adevărată junglă a corupţiei, în care pretendentul care dădea cei mai mulţi bani îşi cumpăra tronul. Recomandările unui înalt personaj puteau fi de ajutor, dar principalul argument erau darurile bogate, de care niciun pretendent nu era scutit.

Petru avea de luptat cu un duşman puternic: Mihnea al II-lea care, împins de la spate de mama sa, Ecaterina Salvaresso, ambiţioasă şi fără scrupule, era hotărât să lupte cu toate armele – bani şi intrigi – pentru a păstra tronul Munteniei, pe care se urcase în 1577. Fără a ignora aspectul financiar al chestiunii, Petru Cercel a hotărât să-şi folosească şi relaţiile de la curtea Franţei pentru a-şi asigura izbanda. Înarmat cu bunăvoinţa personajelor de rang înalt pe care le frecventa, a putut apela la ambasadorul Franţei pe lângă Sublimă Poartă, Jacques de Germigny, cerându-i sprijinul. Asta se întâmpla în 1579. În 1581, trecând şi prin alte ţări ale Europei şi pledându-şi cauza pe lângă puternicii vremii, s-a dus el însuşi la Stambul și în 1583 a izbutit să obţină de la Murad al III-lea ca Mihnea să fie înlăturat.

Un început plin de promisiuni

Cronici ale vremii povestesc că noul domn a fost bine primit în Valahia. Un voievod tânăr şi frumos, elegant şi plin de farmec, avea toate şansele să fie admirat de boieri şi popor. Pe deasupra, el era fiul lui Pătraşcu, supranumit “cel Bun” deoarece avusese o fire blajină, tolerantă şi o domnie liniştită, fără conflicte grave cu boierimea, iar această frumoasă reputaţie a tatălui se răsfrângea şi asupra fiului. Voievodul şi-a stabilit curtea la Târgovişte. În primele luni de domnie, lucrurile au mers bine, a putut să se remarce prin câteva înfăptuiri care au dat tuturor speranţa că veniseră vremuri mai bune pentru ţară. Oraşul a fost îmbogăţit cu instalaţii de apă şi cu numeroase înfrumuseţări arhitectonice marcate de gustul şi ideile occidentale ale noului domn care au stârnit admiraţia contemporanilor; de exemplu Franco Sivori, fiu al unui negustor genovez care devenit secretar al lui Petru, a lăsat o descriere plină de amănunte interesante privitoare la persoana domnitorului, la curtea şi la capitala sa.

Timpuriule bune n-au ţinut mult, iar dezmeticirea a fost amară. Domnitorul avea nevoie de mulţi bani, nu numai pentru a finanţa lucrările începute, nu numai pentru a-şi recupera sumele enorme cheltuite pentru a dobândi tronul – sume obţinute prin împrumuturi la Constantinopol -, dar şi pentru că una dintre condiţiile înlocuirii lui Mihnea cu Petru Cercel fusese că acesta din urmă să ia asupra lui o mare parte din datoriile lui Mihnea către Înalta Poartă. Domnul a recurs la metoda consacrată de a adună bani: a sporit birurile. Nu există măsură mai nepopulară. S-au adăugat la aceasta neînţelegerile cu boierii pământeni, generate de ciocnirea dintre ideile noi ale lui Petru şi obiceiurile din bătrâni la care ţineau marii dregători. Domnitorul era înconjurat de curteni francezi, italieni şi dorea să introducă la curtea sa strălucirea din Occident, promovând concepţii care pentru boierii tradiţionalişti, constituiau tot atâtea noutăţi supărătoare. Era o luptă între vechi şi nou, între Orient şi Occident, o ciocnire între Evul Mediu românesc şi Renaşterea apuseană. Disputele au degenerat în conflicte deschise, în urma cărora Petru a poruncit executarea a trei dintre marii dregători. Astfel a pierdut sprijinul clasei conducătoare.

Prăbuşirea

Mihnea, care, după înlăturarea sa de la domnie, plecase la Constatinopol şi începuse intrigile pentru a-şi recupera tronul, a profitat de sitație. Şi-a sporit darurile către Poartă, calomniile la adresa lui Petru şi insistenţele de a fi repus pe tron. Unii cercetători consideră că aceeaşi înclinare pro-occidentală care îi scandalizase pe boierii munteni a fost unul dintre motivele pentru care turcii i-au retras lui Petru Cercel sprijinul. Alegând drept capitală, în locul Bucureştiului, Târgoviște, un oraş aflat mai departe de graniţa – deci de influenţa turcească -, uşor de aparat şi legat direct de Transilvania – adică de Occident -, Petru Cercel părea să afirme o voinţă de a se distanţa cât mai mult de Imperiul Otoman, apropiindu-se în schimb de civilizaţia apuseană. Evident, aşa ceva nu putea fi pe placul otomanilor pentru care controlul asupra Principatelor Române, din care obţineau bogaţii enorme, sub forma haraciului (tributului) şi a mitei prilejuite de numirea domnilor, era esenţial. În aceste condiţii Mihnea părea un candidat mai bun, nu numai sub aspectul financiar – al darurilor făcute pentru a influenţa alegerea -, ci şi din punct de vedere politic. În 1585, după nici doi ani de domnie, Petru Cercel, a cărui popularitate scăzuse foarte mult, şi-a dat seama că urma să fie mazilit. N-a mai aşteptat să se întâmple asta, ci a părăsit Valahia, luându-şi cu el averea – documentele vorbesc despre 43 de care pline cu bogaţii – şi a pornit spre Transilvania, sperând ca de acolo să se îndrepte spre vest.

Abia ajuns în Ardeal a fost trădat de oamenii din escorta sa, care l-au jefuit. Fugarul a fost arestat la Mediaş şi întemniţat în Maramureş. În 1587, a izbutit să evadeze, coborând pe o funie. A încercat să caute sprijin la foştii săi protectori, dar norocul îşi întorsese faţa de la el: nici Franţa, nici Republica Veneţiană, nici Roma nu l-au mai sprijinit îndeajuns. Istoricul Alexandru D. Xenopol e de părere că acestă răsturnare de intenţii s-a petrecut ca urmare a faptului că Petru eşuase în a realiza ceea ce protectorii săi din Occident aşteptaseră de la el. Îl sprijiniseră cu gândul de a avea un aliat în Balcani, ca o modalitate de a-şi extinde influenţa în Europa de sud-est, cu atât mai mult cu cât la Roma circula ideea unei cruciade anti-otomane. Un prinţ format după model apusean şi îndatorat puterilor vestice le-ar fi slujit scopurile. Cu alte cuvinte, Petru reprezentase o investiţie şi o unealtă. Neizbutind să-şi păstreze tronul, a devenit neinteresant. Poate era prea boem, prea visător pentru a servi ţelurilor politice ale marilor puteri europene.

La Constantinopol, unde s-a dus din nou, într-o încercare disperată de a-şi recăpăta tronul, nu mai avea suficient sprijin diplomatic şi nici financiar. Rivalul sau, Mihnea, a redobândit tronul Valahiei. (Ulterior, în 1591, acesta a fost iarăşi mazilit şi chemat la Constantinopol, unde, pentru a-şi scăpa viaţă, a abjurat credinţa ortodoxă şi s-a convertit la Islam, de unde şi numele de Mihnea Turcitul). Petru a fost întemniţat la Edicule (“Cele Şapte Turnuri”), iar peste câteva luni, în 1590, pentru a pune capăt, oricărei probleme din partea lui, turcii, cu contribuţia lui Mihnea, au scăpat de el: spunându-i că va fi surghiunit în Rodos, a fost urcat pe o corabie, iar în mijlocul Bosforului, a fost ucis. Dintr-o legătură cu o femeie necunoscută, Petru a avut mai mulţi copii, dintre care unul, Marcu, a fost, pentru puţină vreme, în 1600, guvernator al Moldovei, atunci când ţările române s-au unit sub Mihai Viteazul.