Povestea de dragoste dintre Otilia Cazimir și George Topîrceanu


otilia cazimir

Destinul Otiliei Cazimir şi cel a lui George Topîrceanu se vor uni atât literar, cât şi sentimental. Deşi George Topîrceanu se căsătoreşte în anul 1912 cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, căsnicia se va destrăma, iar între acesta şi Otilia Cazimir se va înfiripa o poveste de dragoste discretă, dar care stârneşte interesul cronicarilor şi al publicului, ca orice legătură între personaje publice. Într-o epistolă aflată adresată uneia dintre prietenele şi confidentele sale, prozatoarea Sandra Cotovu (1898–1987), care a primit îndrumări şi lecţii de stilistică literară, încă de la debut, de la George Topîrceanu, Otilia Cazimir îşi exprimă sentimentele, angoasele şi dorul pe care le înfruntă după moartea poetului George Topîrceanu:

16 mai 1937
Duminică seara

Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înțelegi mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri. Am fost cu băiatul. E tăcut și îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – și nici o situație. Îi place vioara și trăiește cu capul în nori. Fuge de-ai lui și vine să tacă la mine. Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele. În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) și mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai… mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – “și mai mic!” – și alintat! Știi ce de jucării avea? Am găsit într-o zi o praștie, o praștie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea dintr-o mănușă nouă! Și avea aeroplane și muzicuțe. Și mie nu mi-au dat nimic. Le-am aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii “serioși” cu jucăriile lui? Am căpătat (l-a furat băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de liceu (era mai mare decât el!).

Să-ți descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuțios ordonată. Știi mata cum îi știam orice lucrușor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Și acum le știu pe toate cum erau. Și dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor și peste zece ani aș ști unde să găsesc un capăt de ață! “Știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj?” Acum, a rămas în mijlocul odăii un morman de cărți. Le cataloghează un student, supravegheat cu strășnicie de familie. Ieri mi-a scris ministrul că, după ce le va cumpăra ministerul, să mă duc să-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotări? Şi “Le rire” al lui Bergson, şi atâtea altele? Mă lași să pun deoparte, pentru mata, una din cărțile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna? O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalți. Sărăcuțul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie! O să am cuverturile lui de divan, covorașul cu icoana, mașina de scris, un telefon, o măsuță, maperonul de la mata, clișeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera.

Dar, să nu mai vorbesc de ce mă doare. Poate o să fiu nevoită să plec la Bucureşti. Mi-a scris Victor Iamandi să plec îndată ce-mi telegrafiază. Te voi anunța printr-o carte poștală când plec, dar îmi poți scrie și-n lipsă: n-o să stau mult, iar scrisorile mele îmi sunt respectate. Îi-am scris că vor cu tot dinadinsul, domnul Sadoveanu și cu Victor Iamandi, să-mi aranjeze nu Știu ce situație? Ca să am ocupație și să fiu la adăpostul grijilor vieții. Așa vor ei și el ar fi mulțumit să ştie asta: prea a plecat amărât. “N-aș fi vrut să te las așa…” și “Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj? În noaptea când dragul meu se odihnea pentru întâia oară, s-au scotocit, înainte de sosirea băiatului, toate saltarele, toate dulapurile. Ce-am putut salva eu înainte, a fost salvat. Restul… Iartă-mă, n-am putut face mai mult. C-o zi înainte luasem, cu complicitatea unui doctor, a nevestei lui Demostene Botez, a surorii mele, scrisorile mele intime, fotografiile noastre, scrisorile intime de la trecătoarele lui prietene și câteva manuscrise (un capitol din Sisoe, câteva caiete) și le pusesem în casa de fier (cu cheia la mine) a proprietarei (soacra lui Demostene Botez). Făcusem așa pentru că îmi ceruse el asta. S-a observat. Am fost amenințată cu parchetul, mi s-au luat cheile și am fost ținută sub strictă observație. Nu puteam pleca: el trăia încă, şi mă striga cu deznădejde. Din ce a rămas acolo a mai salvat, a doua zi, ce-a mai găsit, domnul Sadoveanu. Dar unde-s Souvenirs d’un nourrisson, unde-s scrisorile matale, şi atâtea altele, din urmă?

În zăpăceala mea, am lăsat între clișee exact pe cele pe care trebuia să le distrug: două plăci cu două imagini de-ale mele, strict intime, din “notre folle jeunesse”. Le-a luat cea mai mare, și mai rea, dintre surorile lui. Ce-o să facă cu ele? Că nu le-a luat ca să mă admire, de asta sunt sigură! Acum înţelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, şi o să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit, şi cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal şi cu viața stricată, vina asta. Da, greșelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijența unui copil. A unui copil care se simțea iubit și știa că i se iartă orice. Așa cum l-ai înțeles mata, l-am înțeles toți. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o față de mine. Nu vezi mata că nu și-a aranjat “oficial” nici interesele lui? S-a mulțumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – “Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?” M-au crezut toți, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, și i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era. Nu știu ce scrisoare ți-am scris. Cred că am făcut și greșeli de ortografie! N-o mai recitesc. Alta, nu ți-aș mai putea scrie. Nici acum, nici cine știe câtă vreme.

Mi-ești dragă,
Didi”

[Doamnei Sandra Cotovu, Strada Traian, nr. 51, Constanţa; Expeditor – Otilia Cazimir, Strada Bucşenescu, nr. 4, Iaşi].

O ultimă confesiune

“De ziua lui, în fiecare martie își cumpăra și-i plăcea să primească zambile, flori vigu­roase și delicate în același timp, cu parfum violent și suav. «Îmi sea­mă­nă», zâmbea… I-am trimis și anul acesta, ca și anul trecut, ca în toți anii, cea mai frumoasă zambilă pe care mi-a dăruit-o primăvara. Iar în luna mai, când s-au împlinit anii de când a plecat dintre noi, i-am descărcat pe mor­mânt, ca în fiecare an, tot liliacul grădinii mele.”