În anul școlar 1861-1862 I.L Caragiale era în clasa lui Bazil Drăgoșescu. În acest an școlar se produce un eveniment care va rămâne adânc săpat în inima viitorului dramaturg. Cuza-Vodă, într-o vizită oficială la Ploiești, intră în clasa lui Bazil, “într-o baracă vastă, unde se țineau după metoda lankasteriană, cursurile din clasa întâia și a doua primară. Domnitorul s-a așezat pe catedră și a ascultat cuvântarea lui Bazil. Adânc emoționat… d-abia stăpânindu-și tremurătura bărbii, institutorul spune:

Măria-Ta, Dumnezeu știe numai ce se petrece acuma în sufletul unui biet dacăl ca mine, venit aici din părțile românești de dincolo (era ardelean). Rog pe Dumnezeu să Te ție sănătos și voinic pentru fericirea poporului românesc. Mintea, brațele, sângele nostru și al acestor copii sunt de-acuma închinate Neamului Român, Patriei Române, Domnului Român, Măriei Tale!” Toți s-au ridicat în picioare, dimpreună cu domnitorul, pentru că, după norocoasa expresie a lui Caragiale, “nimeni nu mai putea sta jos- prea se ridicaseră sufletele”. După aceea, îndreptându-se către elevi, Bazil a urmat:

“Copii! După secole de-ncruntare, astăzi ne zâmbește și nouă, românilor bunul Dumnezeu. De astăzi încolo ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin. Jos slova străină! Sus litera străbună! Cu scrisul său frumos ca de tipar – așa cum s-a învățat și Caragiale să scrie- institutorul a scris pe tablă, cu litere străbune, adică latinești, aceste cuvinte: Vivat România! Vivat Națiunea Română! Vivat Alexandru Ioan întâi, Domnul Românilor”. De remarcat faptul că nu a spus domnul Principatelor Unite ci al românilor, incluzându-i astfel aici și pe cei din Ardeal și Bucovina care pe atunci erau sub coroana habsburgică, dar și pe basarabeni care se aflau sub stăpânire țaristă. Finalul vizitei este unul cu puternic impact emoțional.

“Și bravul nostru dascăl n-a mai putut stăpâni emoția sa și s-a pornit pe plâns, a plâns toată lumea, și părinți și copiii, iar Vodă, ținându-se cât putea și ștergându-se la ochi cu batista, a bătut pe umeri pe dascăl și i-a zis

– Să trăiești! Cu români ca tine n-am teamă!

Ne-a mângâiat apoi pe noi, ne-a-ndemnat să ascultăm pe dascălul nostru și a plecat cu suita, cu poprul și noi toți după el. A doua zi, l-am dus iar toată lumea, pe jos, împrejurul și-n urma trăsurii, până la Bărcănești, la câțiva kilometri afară din oraș. Acolo s-a oprit trăsura domnului iar el ridicându-se în picioare a strigat”

– Vă mulțumesc pentru buna primire! Acum duceți-vă acasă, că nu mai puteți merge cu mine până la București și eu am treabă mâine acolo. Trebuie să dăm bice cailor. Să mergem fiecare la datoria noastră și de-acu, toți pe treabă. Rămâneți sănătoși! Să ne vedem sănătoși!

Am strigat “ura” până când într-un nor de praf s-au pierdut departe trăsura domnească și suita. Așa entuziasm n-am mai văzut de atunci”. Cuza a fost puternic impresionat de cuvântarea lui Bazil Drăgoșescu. În timpul domniei sale s-a luat decizia de a face trecerea de la alfabetul de tranziție (caractere chirilice și latine) la cel exclusiv latin. “Jos slova străină! Sus litera străbună!”. Caragiale a rămas în memorie cu imaginea lui Cuza. În operele sale a ridiculizat metehnele românilor, încercând să le corecteze pentru ca poporul să se poată ridca la înălțimea unor mari personalități precum cea a lui Alexandru Ioan Cuza.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați clickaici

sursa

Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale, editura Eminescu, București. 1977, p. 25-26