”Povestea lui Harap-Alb” împlinește 140 de ani


Ion creanga harap alb
Basmul ”Povestea lui Harap-Alb” a fost scris de Ion Creangă și a fost publicat pentru prima oară la 1 august 1877 în revista ”Convorbiri literare” și a fost reprodus de Mihai Eminescu în ziarul ”Timpul” în același an. După aproape zece ani, prin prisma valorii literare deosebite, va fi tradus în germană în ”Rumanische Revue”. După o statistică din 1964(!), basmul lui Ion Creangă fusese tradus în 26 de limbi străine. Povestea lui Harap-Alb este considerată o sinteză a întregului basm românesc. Ieșiți din spațiul închis al ținuturilor Moldovei, eroii din Harap-Alb par desprinși dintr-o adevărată epopee. Care era viața marelui scriitor în preajma importantului an 1877?

Când a scris celebrul basm, Creangă, reușind să strângă ceva bani, își cumpărase bojdeuca din Iași. Acolo dormea vara în tinda din spate, unde avea și o știoalnă(baltă) în miniatură în chip de hârdău(vas) cu apă. În acel loc se răcorea de arșiță scărpinându-și pielea cu o lopățică crestată. Mânca chircit în pat, fără femeie, bucatele făcute de Tinca, înconjurat de o turmă de pisici: Fița, Sița, Florica, Țica, Suru, Ghiță, Vasilică, Todirică, Bălănica, Mițulica, Tărcata plus un cotoi numit Titu, în onoarea marelui junimist Maiorescu. Prin casă purta un cămeșoi de pânză ca trupul să poată răsufla, iar afară, în târg haine de șeiac(postav aspru din lână de culoare închisă) mănăstiresc. Îmbuibarea sa era proverbială. Nu-și pierdea vremea cu ”zămoreală” ca ”firlfușii de pe la târguri, crescuți în bumbac” ci înghițea hâlpav ca un Flămânzilă o mămligă întreagă, un crap întreg, bând o carafă de vin și o cofiță de apă și sculându-se ușurel de la masă ca sa nu-și strice stomacul. ”La masă Creangă nu mânca mai mult decât o oală de găluște făcute cu păsat de mei și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țiglă de lemn și undită cu mijdei de usturoi, iar pe desupra șindilea cu o strachină de plăvinte moldovenești, zise cu poalele în brâu, însă ca băutură se mulțumea cu o cofiță de vin amestecat cu apă.” Mâncarea multă îl face însă burduhănos, fapt ce va duce la deteriorarea sănătății. Maiorescu îl readuce pe Creangă în învățământ pe 27 mai 1874 la școala primară nr 2. din Păcurari (Iași).

Acolo va prinde și mai mare drag de copii, prichideii fiind poate și motivul pentru care a ales să aștearnă pe hârtie celebrul basm. Unii dintre copii, nume mari de mai târziu, cum e Jean Bart sau Emil Racoviţă, ne-au lăsat amintirea unui dascăl cu un farmec deosebit. „Intra în clasă zâmbitor, îi învăluia pe copii cu o privire blândă, potolind bătăile inimii unora înfricoşaţi de necunoscut. Lua scaunul de la catedră – de fapt o măsuţă modestă aşezată în faţa băncilor, la o oarecare distanţă – îl trăgea lângă bănci şi în primele zile conversa cu elevii despre mediul familial, despre cel înconjurător, căutând să le dezvolte spiritul de observaţie şi să le dezlege limba, spre a-şi dezvălui inteligenţa, firea lor. Făcea din orele de lectură un fel de înscenări teatrale. De pildă, la citirea Pluguşorului el era urătorul, iar elevii strigau: „hăi, hăi”, când el zicea: „mânaţi flăcăi”. Totul se făcea într-o ordine şi cu o seriozitate desăvârşită. Era iubit de elevi, dar şi temut în cazul unor abateri pentru disciplină şi atenţie. În clasă era mare curăţenie şi multă rânduială. „Băieţii lui – căci fetele aveau cursurile separate – nu se amestecau cu elevii altor clase”.

Creangă avea un regim oarecum independent. Nu avea om de serviciu care să se îngrijească de foc în timpul iernii. Aşa că marele povestitor se îngrijea de acest lucru încă din timpul verii. Procura lemne şi ajutat de elevi, le tăia. Făcea focurile, încât la intrarea elevilor în şcoală totul era aranjat, câteodată mai bine decât la casa unora dintre ei. Învăţătorul Creangă era devotat şcolii sale. Toma Săveanu, institutor superior al Şcolii Publice, nota după o inspecţie la şcoala lui Creangă în condica de impresii: „…multă puritate, asiduitate şi devotament dăruit de învăţătorul Creangă”. Un mijloc important de apropiere dintre învăţător şi elevii săi erau poveştile pe care el le spunea într-un mod captivant, inimitabil. Era adeptul ideii ca dascălul să se coboare la nivelul copiilor. Jocurile, distracţiile copiilor la care participa şi învăţătorul Creangă erau preţuite de elevi, care erau astfel stimulaţi să-şi dea silinţa şi la învăţat. Scriitorul Jean Bart povesteşte: „Uneori, afară, privea la jocurile noastre şi ne învăţa cum trebuie să batem mingea”. Într-o iarnă „ne dam cu săniuţa pe lunecuşul râpii, trecând ca săgeata prin faţa cocioabei lui Creangă. Într-o zi dascălul nostru, care privea din cerdac, şi-a aruncat pe umeri o caţaveică scurtă din blană de vulpe şi a ieşit la poartă. Oprind sania din coadă, după ce şi-a îndesat pe cap căciula de oaie, a încălecat cât era de mare pe săniuţa mea şi a pornit la vale, ca să ne înveţe pe noi mucoşii cum trebuie să cârnim cu piciorul sania la cotitura”. Pentru marele povestitor intrarea sa în jocurile de copii era o metodă, în care credea, aceea de a crea un climat bun între învăţător şi elev, propice învăţării şi bunelor rezultate.

Paralel cu activitatea pedagogică, fiind acceptat în rândurile junimiștilor, începe să se afirme drept un reprezentant al vieții arhaice moldovenești. Primit la început cu neîncredere, fostul diacon capătă o trecere mare prin anecdotele sale corozive ”măsăcricioase”, spuse ca pe ulița mare. Așa cum Caragiale va deveni un histrion(actor de comedie la greci și la romani) prin „miticsmele” sale, Creangă va face figură nastratinească prin „țărăniile” (cum însuși le numea) lui. Ajunge o figură populară pe la întruniri. Pe un orator care nu poate să mai termine în întrerupe ”Știi cum faci dumneata? Întocmai ca ciobotarul care coase, coase mereu, fără să facă nod la ață”. Întrebat la un congres dacă e pentru sau contra zice că e prentru contra. Pare foarte mirat că scrierile lui plac. ”Cum să fie bine, un prost, un ghiorlan ca mine să poată să scrie”. Ba chiar se arată spăsit: ”Da bine, mult mai am să năucesc lumea cu țărăniile mele?. Așa a fost și cu ”Povestea lui Harap-Alb”. A surprins pe toți cu stilul său original adresat atât copiilor pe care îi iubea atât de mult, cât și celor mai culți dintre junimiști.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici