Până către sfârșitul secolului VI î.Hr. nu avem știri despre geto-daci. Istoria lor poate fi înțeleasă doar prin arheologie până în acea perioadă. La sfârșitul veacului menționat, geto-dacii intră pentru prima oară pe scena Europei. Herodot din Halicarnas povestește un fapt petrecut în anul 514 î.Hr. Darius, marele rege al perșilor, de care asculta tot Orientul Apropiat, vrând să-i pedepsească pe sciți care-i tot atacau ținuturile nordice, pornește în acel an cu o armată uriașă împotriva lor. Știrea ne dă cifra de 800.000 de soldați, număr evident exagerat, dar și 600 de corăbii, cifră plauzibilă. Darius trece Bosforul pe un pod de vase și înaintează de-a lungul țărmului Mării Negre pentru a trece mai apoi prin Dobrogea peste Dunăre ca să ajungă în Sciția.

În drumul său, diferitele neamuri tracice, înspăimântate de numărul uriaş al ostaşilor lui Darius, i se închinaseră de îndată, fără luptă. Geţii însă n-au vrut. Herodot povesteşte: „Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geţii care se cred nemuritori. Căci tracii care stăpânesc părţile salmidesului şi care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi Mesembria, şi se numesc scirmiazi şi nipsei, se predaseră lui Darius fără nicio luptă; iar geţii, hotărându-se la o rezistenţă îndărătnică fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi cei mai cinstiţi dintre traci”. Deși înfrânți, prima știre istorică despre strămoșii noștri este în același timp una din cele mai frumoase și cele mai competente recunoașteri a însușirilor lor. Expediția lui Darius nu a avut rezultatul dorit deoarece armata sa n-a putut urmări și distruge pe sciți deoarece aceștia s-au retras în stepele nordului Mării Negre, iar perșii au fost siliți să se retragă. În legătură cu dominația scitică din zona Mării Negre avem și primele știri despre pâmântul geto-dacilor. Herodot a vizitat în călătoriile sale întreg țărmul de apus al Mării Negre până în Crimeea, luându-și de pe teren informații adiționale de la negustorii greci din Olbia și Tyras(Cetatea Albă).

În concepția lui Herodot, Sciția cuprinde tot nordul Mării Negre. Ea începe ”de acolo de unde coasta formează un golf”. Identificarea acestui golf nu e sigură. Unii au propus golful Burgas, alții golful de la sud de Caliacra, unde azi sunt porturile Cavarna și Balcic. Cea de-a treia categorie de istorici pledează pentru golful de odinoară, la est de Deltă, pe care aluviunile l-au transformat în limanurile Razelm și Sinoe. Herodot continuă: „În această parte de loc se varsă în mare Istrul…De la Istru în sus, în direcția interiorului continentului (adică de la apus spre răsărit), Sciția e mărginită de agatârși, pe urmă neuri, pe urmă de androfagi și în fine de malanchleni”. În ceea ce privește râurile care străbat Sciția, ”mai întâi vine Istrul care are cinci guri apoi: Tyras, Hipanis, Geros și Tanais… Istrul este cel mai mare dintre apele pe care le-am văzut, curge întotdeauna la același nivel atât vara cât și iarna. El este primul dintre râurile Sciției care curge de la apus și ajunge la o astfel de mărime fiindcă se varsă și alte râuri într-însul. Râurile care îl măresc sunt următoarele: Piretos, Tiarantos, Araros, Naparis, Ordessos. Primul râu menționat este mai mare și curgând din partea răsăritului, unește apele sale cu ale Istrului, iar cel de-al doilea menționat, Tiarantos, curge mai spre apus și este mai mic. Cât despre Araros, Naparis și Ordessos, ele curgând înspre aceste două râuri, se varsă în Istru. Aceste râuri, cu adevărat scitice, contribuie la creșterea Istrului…Pe de altă parte, râul Maris, curgând din părțile agatârșilor, unește apele sale cu ale Istrului”.

Identificarea unei părți din fluviile și râurile pomenite de Herodot în acest important pasaj e ușoară. Istrul e Dunărea, Tyras e Nistrul, Hipanis e Bugul, Geros e Niprul, Tanais e Donul și Piretos e Prutul. Pentru restul denumirilor, asocierile cu numele moderne sunt nesigure: Olt, Siret, Ialomița și Argeș. Maris este Mureșul, în ciuda faptului că Herodot spune că acesta se varsă în Istru. Informatorii lui Herodot au considerat că Tisa inferioară, de la confluența ei cu Mureșul, este o continuitate a acestuia din urmă, iar Tisa superioară un afluent al lui. Istoricul grec ne mai dă și alte știri despre pământul scitic, incluzându-l aici și pe cel dacic. Cânepa creștea din abundență și tracii(inclusiv dacii) își făceau din ea îmbrăcămintea. Se menționează de asemnea mulțimea albinelor: ”În țara aceasta crește cânepa, care seamănă foarte mult cu inul, e însă mult mai groasă și mai mare ca el. Crește și singură și semănată și dintr-însa își fac haine tracii, foarte asemănătoare cu cele făcute din in, așa că cine nu cunoaște cânepa cu de-amănuntul nici nu poate deosebi dacă-s de cânepă ori de in, iar cine n-a văzut cânepă are să creadă că e in”. ”Cât despre albine, ele sunt așa de multe pe malul stâng al Dunării, încât împiedică chiar și pe oameni să treacă fluviul”. Evident, este o naivitate, dar ne demonstrează că apicultura era foarte dezvoltată la geto-daci. Sciții sunt cel dintâi popor care au avut legături cu daco-geții și primii care i-au influențat. După ei au urmat grecii.