Ideile de propășire națională și de reformă socială, generate de întreaga evoluție a societății românești și care se manifestaseră atât prin acțiunea de la 1821, cât și în diverse opere de teorie politică, și-au aflat aplicarea prin Revoluția de la 1848.

În 1843 s-a format o societate politică secretă, ”Dreptate-Frăție”. Din ea făceau parte tinerii patrioți și progresiști, dintre care mulți studiaseră în străinătate, mai ales la Paris. În capitala Franţei izbucnise revoluţia la începutul anului 1848; conducătorii ei făgăduiseră sprijin tinerilor munteni când se vor ridica împotriva asupritorilor. Mişcarea a izbucnit în Muntenia pe 9 iunie 1848 la Islaz, judeţul Romanaţi, ale cărui autorităţi, militare şi civile, erau de partea revoluţionarilor. S-a citit ”Proclamația de la Islaz” care avea 22 de articole, alcătuită în ceea ce privește fondul, de Nicolae Bălcescu, iar sub raportul formei, adică al însuflețirii, de Ioan Heliade Rădulescu. În act se prevedeau ca revendicări esențiale: ”Independența…administrativă și legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad și neamestec al niciunei puteri din afară în cele întru ale sale”, ”egalitatea drepturilor politice”, suprimarea rangurilor boierești, împropietărirea țăranilor, ”emancipația mănăstirilor închinate locurilor sfinte”, desființarea robiei țiganilor. În acea zi, la București, trei tineri trag cu pistolul asupra domnitorului Gheorghe Bibescu, acesta scăpând însă doar cu spaima, epoletul oprind glonțul. Pe 11 iunie, mulțimea, la semnalul dat de clopotul de la Mitropolie, începe a se aduna. Apar steaguri, cocarde și eșarfe tricolore. Pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore.

În aclamații și urale toți se îndreaptă spre palat. Bibescu știind că nu are sprijinul armatei – în cursul dimineții toți ofițerii veniseră la el arătând că vor apăra țara de dușmani, dar nu vor vărsa sânge de român- iscălește la ora 22 noua ”Constituție”(în fapt Proclamația de la Islaz) și acceptă formarea unui guvern provizoriu a cărui listă îi e prezentată de revoluționari. După acest act, domnitorul abdică și se retrage în Transilvania. Faptul e anunțat de guvern a doua zi. Pe 12 iunie consulul țarist protestează față de noua orânduire părăsind Bucureștiul. Țara era condusă acum de un ”Guvern vremelnicesc”, prezidat de mitropolitul Neofit având ca membri după model revoluționar francez și „secretari ai guvernului vremnelnicesc”, în persoana unor oameni iluștri precum : Heliade-Rădulescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gh. Magheru, C.A. Rosetti, N. Bălcescu, A.G. Golescu, Ion C. Brătianu, Ion Cîmpineanu sau Cezar Bolliac.

Pe 14 iunie guvernul revoluționar dă primele decrete: înființarea steagului național cu deviza ”dreptate frăție”, se desființează rangurile civile(boierești), singura deosebire fiind ”aceea a virtuților și slujbelor pentru partie”. Se abolește cenzura, orice român având ”dreptul a vorbi, a scrie și a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor”. Se fondează garda națională. Se interzice pedeapsa ”degradatoare cu bătaia” și pedeapsa cu moartea, ”care de atâția ani nu s-a simțit nevoie a întrebuința în Țara Românească”. Pe 16 iunie se eliberează toți arestații politici, iar pe 28 de desființează robia țiganilor. Cercurie conservatoare reacționează. Pe 19 iunie sunt arestați Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Christian Tell. Bucureștenii în frunte cu Ana Ipătescu, însuflețiți de idealurile Revoluției, îi salvează cu prețul a opt morți și mai mulți răniți. Peste nouă zile forțele reacționare răspândesc zvonul că armata țaristă intrase în țară. Guvernul se retrage la Târgoviște pe 28 iunie. Dorința populară în favoarea revoluției, aduce guvernul înapoi la București. Acum, guvernul era pus în fața problemei agrare. Nu se putea decide asupra procedeului exact de împropietărire a țăranilor. Se numește o ”Comisie a propietății” cu 17 boieri și 17 țărani din fiecare județ. Discuțiile sunt aprinse, dar după nouă ședințe se ajunge la un compromis. Apoi, guvernul, tocmai când problema părea rezolvată, decide că situația va fi reglementată de către viitoarea Adunare obștească atât cu privire la suprafețe, cât și modalitatea de despăgubire a propietarilor. Soluția nu va mai avea timp să fie găsită însă.

Rusia, dorind să-și mențină protectoratul asupra Țării Românești, cere Porții să restabilească ”ordinea”. Este trimis Suleyman Pașa, cumnatul sultanului, ca să se informeze la fața locului și să ia măsurile necesare. Primit călduros de guvern și populație Suleyman se mulțumește să numească în locul guvernului o ”locotenență domnească” formată din Heliade-Rădulescu, Nicolae Golescu și Christian Tell, oameni ai Revoluției, un fapt acceptat de toată lumea. Reprezentantul turcesc cere unele modificări minore ale ”Constituției” și îi sfătuiește pe revoluționari să trimită o delegație la Constantinopol pentru a obține recunoașterea noului regim și a ”Constituției” modificate. Delegația română pleacă în capitala otomană. Aici găsește însă un mediu ostil. Guvernul țarist, nemulțumit de atitudinea pacifistă a lui Suleyman, insistă pe lângă sultan și reușeșete să-l schimbe pe fostul comisar cu Fuad Pașa. Delegația română nu mai e primită în audiență și se întoarce în țară. Determinantă pentru această schimbare de optică era convingerea Turciei că Anglia și Franța nu erau dispuse să sprijine militar Imperiul Otoman într-un posibil conflict cu rușii.

Amestecul țarist provoacă la București un gest simbolic. Masele revoluționare pe 6 septembrie ard pe Dealul Mitropoliei, după ce-l purtaseră cu alai și bocete prin oraș, exemplarul oficial din Regulamentul Organic, precum și acela al Arhondologiei, cartea care cuprindea numele tuturor boierilor. Pe 13 septembrie, trupele turcești comandate de Fuad Pașa intră în București. Deși Bălcescu preconizase rezistența armată la hotar contra oricăror violări ale teritoriului național, corpul de câteva mii de ”volintiri” și panduri, strâns la Râmnicu Vâlcea sub conducerea lui Gh. Magheru, nu intră în acțiune. În timp ce otomanii ocupă Bucureștiul are loc un incident celebru numit ”Lupta din Dealul Spirii”. Pe un drum îngust sublocotenentul de pompieri Bălășa l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incidentul era aparent fără importanță, dar ura crâncenă dintre români și turci care erau acum ostili Revoluției, a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit la rândul său de un maior turc cu latul sabiei. Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc pe care l-a ucis, apoi asupra lui Kerim-Pașa căruia i-a ucis calul. În evenimente au intervenit ceilalți pompieri pentru a-și apăra comandantul. Trupele otomane atacă viloent compania de pompieri care opune o puternică rezistență și străpunge liniile inamice și reușește să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii.

După o luptă crâncenă ce adurat aproximativ 2 ore și jumătate, trupele române sunt dispersate. În dimineața aceleiași zile, înainte de pătrunderea trupelor în Capitală, Fuad Pașa convocase la Cotroceni, în tabără, pe mitropolit și alte notabilități pentru a le comunica intențiile Înaltei Porți. Se prezintă 3-400 de persoane, atât revoluționari cât și contrarevoluționari. Fuad dă citire unui firman prin care locotenența era dizovată, în locul ei fiind numit un caimacam, ”logofătul dreptății Constantin Cantacuzino” și se restatornicea ”ordinea legală”, adică Regulamentul Organic. Revoluționarii prezenți sunt reținuți în tabăra turcească. Heliade Rădulescu și Christian Tell care nu merseseră la Cotroceni, își găsesc refugiu la consulatul englez.

Noua stăpânire exilează 22 de revoluționari pentru început. Apoi se mai dă un decret prin care alți 69 erau expediați peste graniță. Dintre exilați, unii, după ce au fost duși în ghimii(corăbii mici) pe Dunăre, de la Giugiu la Orșova, au plecat spre Paris. Alții au urmat valea Prahovei și au ajuns în Transilvania. Cei mai mulți, după o zăbavă de câteva luni pe malul drept al Dunării, au sosit prin Rusciuk-Varna, în primăvara lui 1849, la Constantinopol. De aici au fost trimiși la Brussa, în Asia Mică, unde au rămas pensionari ai statului turc (au primit 1000 de piaștri pe lună) până în 1856. Gheorghe Magheru și-a dizolvat corpul ostășesc de la Râmnicu Vâlcea, pentru ca apoi pe 28 septembrie, să se refugieze la Sibiu. De ce nu a opus rezistență armată? Pe 15 ale lunii armata țaristă intrase în Muntenia, ocupând partea de răsărit a Valahiei. Pe 2 octombrie își face intrarea în București. Jumătate din oraș rămâne sub ocupație rusă, iar cealaltă jumătate sub stăpânire otomană.

Revoluția de doar trei luni a avut urmări semnificative. S-au răspândit ideile de reformă socială, care-și vor găsi expresia în dispozițiile din 1858 ale Convenției de la Paris: egalitatea în fața legii, suprimarea titlurilor nobiliare și în legile din 1863-1864 ale lui Cuza și Kogălniceanu, mai exact secularizarea averilor mănăstirești, împropietărirea țăranilor și legea învățământului. Pe de altă parte, Revoluția din Țara Românească a influențat în mare măsură grupul de revoluționari din Moldova, care formulează, utilizând Proclamația de la Islaz, „Programul din august”. Însuflețiți de evenimentele din Valahia, transilvănenii au declanșat mai puternic și ei lupta de emancipare, întărindu-se ideea de unitate națională. Exilarea revoluționarilor munteni a avut, curios, un efect benefic pentru cauza românească. Aceștia au făcut propagandă în Apus, iar opinia publică europeană începe să nutrească puternice sentimente de simpatie pentru români. Acest ”curent” se va dovedi de nestăvilit cu prilejul încheierii Tratatului și apoi a Convenției de la Paris din 1856, respectiv 1858.