Victoria asupra otomanilor la Plevna din noiembrie 1877 a generat modificări în strategiile ofensive ale armatelor româno-ruse. Astfel, trupele țriste s-au îndreptat spre est, în direcția Adrianopol, în timp ce armata română primise misiunea de a contracara ofensiva detaşamentelor otomane care acţionau în partea nord-vestică a Bulgariei. Intenţia trupelor române de a cuceri Vidinul a presupus o reevaluare a situaţiei, deoarece cetatea beneficia de suportul a trei puncte înaintate de rezistenţă, bine întărite, cele de la Smârdan, Inova şi Capitanovcea.

Comandantul corpului armatelor române, generalul Mihail Cerchez, decide atacul asupra Smârdanului, considerat punctul central în supunerea Vidinului. Acesta l-a însărcinat pe locotenent colonelul Ioan Cotruţ cu lansarea atacului. Potrivit instrucţiunilor, operaţiunea urma să se declanşeze după încheierea celei de-a treia salve a bateriilor de artilerie şi presupunea înaintarea regimentului 6 linie până la semnalul stabilit. Maiorul Ulescu şi companiile 7 şi 8 ale batalionului său înaintează prin zăpadă, la minus 25 de grade, reuşind să atingă aliniamentul pedestrimii turceşti. Efortul dorobanţilor este dublat de şarja de cavalerie a regimentului 8 călăraşi din escadronul Suceava. Profitând de intensitatea atacului de cavalerie, maiorul Ulescu îşi conduce oamenii asupra parapetelor. Soldaţii otomani se retrag din dispozitiv, încercând o scurtă tentativă de repliere în localitatea Smârdan. Sub directa comandă a locotenent colonelului Ioan Codruţ, regimentul 6 începe lupta la baionetă. Descoperirea celei de-a doua redute a provocat dublarea eforturilor militare, maiorului Ulescu revenindu-i misiunea de a înfrânge şi acest al doilea punct al fortăreţei Vidinului.

Datorită acțiunilor locotenentului-colonel Ioan Cotruţ în organizarea atacurilor, către sfârşitul zilei, românii au încheiat cu succes şi operaţiunea de cucerire a Inovei, ultima redută otomană. Pierderile armatei române au fost semnificative, un număr de circa 600 de militari morţi şi răniţi. „Victoria de la Smârdan câştigată în ziua de 12 ianuarie este una dintre cele mai frumoase ale României. În acea zi, drapelul ţării, fâlfâind pe întăriturile de la Smârdan, a dat corpului de vest completarea investimentului Vidinului până la Ceiselo şi Dunăre. Luptători din acea zi, România vă admiră.” (Monitorul oastei)

Epoca napoleoniană aduce practica autorităților de a aduna documente artistice, autentice, cu privire la evenimentele cu caracter militar, ea generalizându-se o dată cu Războiul Crimeii (1853-1856). În timpul campaniei din 1877-1878, armata a fost însoțită de un grup de artiști a căror menire a fost surprinderea unor scene de luptă sau de tabără ce se derulau pe tot întinsul frontului. Din acest grup au făcut parte Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmári (pictorul oficial al Casei Regale), Sava Henția ce tocmai revenise de la studii din străinătate și G.D. Mirea absolvent la Școala de Belle Arte din București. Alături de artiști s-au alăturat corespondenții de război ai celor mai importante ziare din Europa de Vest.

Invitația oficială a fost primită de Grigorescu pe când se afla la Paris, iar la jumătatea lunii iunie se afla deja la Poiana Mare, unde era instalat Marele Cartier General al armatei române. Suferind de friguri, Grigorescu a fost nevoit să se deplaseze într-o trăsură de campanie, în care avea tot ce-i trebuia pentru a picta, mânca și dormi. Nicolae Grigorescu a observat și înregistrat în sute de desene – adevărate stenograme, desfășurarea luptelor și a vieții de pe front. În acest fel, pictorul și-a format un adevărat bagaj vizual care i-a permis ca ulterior să realizeze unele dintre cele mai izbutite picturi istorice din arta plastică românească. Toate acestea au fost consacrate evenimentelor cu un înalt dramatism și eroism la care au luat parte soldații români.

Pictorul a fost atras de oamenii obișnuiți angajați în conflict și de existența cotidiană puțin spectaculoasă a călărașilor, infanteriștilor, vânătorilor și a santielelor de rând. I-a înfățișat sub cort, în campament, odihnindu-se sau mâncând. Atacul de la Smârdan a fost un caz de excepție pe care, poate, Grigorescu nu le-ar fi abordat niciodată. Fiind rezultatul unei comenzi, el nu era neapărat pe gustul artistului deoarece era partizanul și maestrul necontestat al păcii și al calmului de după-amiază și nu unul al violenței războiului.

“… În rând cu soldații, înfruntând moartea, a privit de aproape toate atrocitățile războiului, a înțeles cine sunt adevărații eroi, și lor le-a închinat toată iubirea și toată admirația sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscați și vânjoși, care se azvârleau cu frenezie în brațele morții, pe ei, mai ales, i-a nemurit în puternica lui operă — cea mai mișcătoare epopee a vitejiei neamului nostru. Da. Erau frații lui aceia. Și cum îi semănau! Frați buni, puindu-și ca și el, tot sufletul în ceea ce făceau, muncind din greu, luptând din greu, jertfindu-se, fără nici un gând de răsplată, simțind în tot ceasul, asupra destinului lor, o poruncă ce vine mai de departe și poruncește mai strașnic decât cea pe care le-o strigă împrejurările. În fața îngrozitoarei tragedii a războiului, un pictor nou se deștepta în Grigorescu”. (Alexandru Vlahuță)

Atacul de Smârdan este doar unul dintre tablourile cu tematică militară de mari dimensiuni (zece metri părați) pictate de Nicolae Grigorescu. Lucrarea a fost comandată de către Primăria Capitalei, în timp ce Ministerul de Război a comandat alte trei tablouri de dimensiuni mari: Spionul, Dorobanț trâmbițând din goarnă și Lupta din Valea Rahova.

„S-ar putea întâmpla să rămână ceva din opera mea care să amintească mai târziu lumii întregi că soldatul român n-a crâcnit în fața gloanțelor.”

La 27 martie 1878, Procopie Ioan Dumitrescu, viceprimarul Bucureștiului, a propus consiliului local ca sala de ședințe unde veneau cetățenii pentru a lua parte la ședințele administrației să fie decorată cu un tablou care să aibă ca motiv Războiul de Independență. Ideea viceprimarului a avut un mare ecou în opinia publică, propunerea fiind discutată pe larg în presa vremii și ca urmare, ziarele au subliniat valoarea educativă pentru populația Bucureștiului. Cel mai fervent susținător al demersului artistic a fost doctorul Dimitire Sergiu. Consiliul a acceptat propunerea ca Nicolae Grigorescu să execute pictura ce urma a fi comandată, ținând cont de faptul că Grigorescu fusese delegat ca pictor de front în campania de război care tocmai se încheiase. A fost hotărâtoare și susținerea lui Grigorescu de către personalități importante precum Carol Davilla, V.A. Urechia, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Ghica, Nicolae Blaremberg, Constantin I. Stăncescu și ziaristul Nae Bassarabescu.

Ca urmare a propunerii lui Procopie Dumitrescu, doctorul D. Sergiu a fost mandatat să poarte discuțiile cu Nicolae Grigorescu în vederea stabilirii termenilor contractuali, precum și a scenei de război care să fie realizată. Cei doi au selectat trei posibile teme principale: o luptă pentru trecerea unui râu, bătălia de la Rahova și atacul de la Smârdan. D. Sergiu s-a prezentat în ziua de 3 aprilie 1878 în fața consiliului primăriei cu cele trei variante tematice și acesta din urmă a hotărât ca Nicolae Grigorescu să primească contractul de execuție, cu toate că au fost aduși în discuție, pe lângă Sava Henția și Carol Popp de Szathmary și pictorii Theodor Aman si Gheorghe Tattarescu, care nu participaseră la campania militară.
Oficialitățile au făcut presiuni asupra artistului în vederea finalizării la termen a picturii comandate, fapt care îi displăcea lui Grigorescu, mai ales atunci când avea impresia că i se fac propuneri despre modul de abordare a compoziției artistice. Politicienii au încercat să-i impună o anumită viziune, dar Grigorescu a refuzat să cedeze la acele ingerințe care i-ar fi putut afecta propria simțire artistică.

Pictura a fost realizată pe parcursul a șapte ani de la lansarea comenzii. Pe 14 aprilie 1885, Atacul de la Smârdan era gata și cetățenii Capitalei au fost invitați să-l vadă în salonul Casei Covezdi, din hotelul cu același nume aflat la intersecția străzii Academiei cu strada Regală.Impactul asupra populației Bucureștiului a fost unul major. Expunerea operei a stârnit o mare curiozitate. După două săptămâni de la deschiderea salonului, Primăria Capitalei a recepționat tabloul și Nicolae Grigorescu a fost declarat cetățean de onoare al Capitalei. Atacul de la Smârdan a fost expus permanent în sala de consiliu până în 1910, când în contextul creșterii riscului de degradare generat de numărul mare de vizitatori care doreau să vadă tabloul, Consiliul a hotărât, la 25 iulie 1910, ca tabloul să fie cedat Pinacotecii statului ca bun de patrimoniu național.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click aici