Din punct de vedere istoric, luna februarie aminteşte de încheierea celei mai sângeroase batalii din istoria universală – Bătălia de la Stalingrad care avea să se sfârşească pe 2 februarie, în anul 1943. Aceasta a fost considerată una dintre cele mai crude lupte din istoria omenirii din cauza faptului că numărul total al victimelor (morți, răniți, dispăruți, afectați de boală) a fost estimat undeva la aproximativ 2 milioane de persoane, număr care include atât combatanţii cât şi populaţia civilă. La finalul bătăliei care a întors soarta războiului românii au înregistrat pierderi de 158.854 militari, (morţi, răniţi, dispăruţi), adică 2/3 din efective acesta fiind cel mai mare dezastru din istoria românilor.

Pe 22 iunie 1941, în ciuda clauzelor Pactului germano-sovietic din 1939, Germania nazistă a iniţiat o invazie masivă a URSS. Cu ajutorul superiorităţii forţelor sale, armata germană a mărşăluit peste câmpiile Rusiei. Simultan cu acţiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva spre Stalingrad şi Caucaz. Obiectivul lui Hitler era să ajungă pe Volga cu scopul de a opri aprovizionările ruseşti pe fluviu şi pentru a cuceri regiunea petroliferă din Caucaz. Hitler încetează să mai ţină seama de realitate, fiind depăşit de evenimente şi începe astfel să creeze planuri himerice. După cum îi declara lui Goebbels, obiectivele generale ale campaniei sale din 1942 erau, în ordine, Caucazul, Leningradul şi Moscova. Pentru cucerirea Caucazului se impunea însă cucerirea Stalingradului, deşi din punct de vedere strategic acest oraş nu avea o importanţă majoră. Succesele înregistrate de generalii lui, îl fac pe Hitler să spere într-o victorie uşoară şi sigură şi pe pământul sovietic, ignorând spaţiul pe care bătaliile aveau să se desfăşoare, slăbiciunea propriilor trupe şi situaţia strategică a acestora.

La 28 iunie începe operaţiunea “Blau” (planul Albastru), intenţia lui Hitler fiind aceea de a-şi stabili frontul defensiv la Stalingrad. Ducând lupte grele, armatele sovietice se retrag fără însă a se lăsa încercuite, Fuhrerul grăbindu-se de aici, să tragă concluzia că armata sovietică ar fi fost pe marginea prăpastiei. Germanii reuşiseră să avanseze într-un fel de Blitzkrieg (mai lung ce-i drept), urmaţi fiind de aliaţii lor italieni, români şi maghiari, aliaţi a căror sarcină era să asigure securitatea flancurilor germane. În asemenea situaţie frontul rusesc se va prăbuşi iar germanii vor înainta rapid spre sudul Rusiei şi spre ultima ei linie de apărare naturală, Volga.

La data de 28 iulie 1942, într-o încercare disperată de a opri colapsul, Stalin a emis “ordinul 227″ prin care cerea ca fiecare bucătică de pământ sovietic să fie aparată cu încăpăţânare, până la ultima picătură de sânge. În ciuda eforturilor făcute armatele ruse, de la vest de Stalingrad nu vor putea însă opri avansarea germanilor înspre oras.
La data de 23 august 1942, vârful de lance al celei de-a şasea armate germane ajunge la Volga, în nordul Stalingradului şi capturează o bandă largă, de opt kilometri, pe malul râului. În aceeaşi zi, alte unităţi ale armatei a şasea au ajuns la periferia de la Stalingrad iar din acel moment sute de bombardiere vor începe să bombardeze puternic oraşul, zile la rând, distrugând şi deteriorând aproape totul, clădire cu clădire. Bătălia de la Stalingrad începuse… În primele zile de luptă germanii au fost convinşi că, deşi apărătorii Stalingradului au luptat de-a dreptul fanatic, ei vor ocupa totuşi rapid întregul oraş. Cât priveşte armatele ruseşti situaţia nu era deloc una îmbucurătoare pentru ele. Iniţial fuseseră 40.000 de soldaţi la Stalingrad, dar erau prost echipaţi, de rezervă şi mulţi care făceau parte din populaţia locală neevacuată încă. Astfel s-a putut presupune cu multă uşurinţă că Stalingradul putea fi pierdut în câteva zile. Era tragic de clar pentru conducerea Rusiei că singurul lucru care ar mai fi putut salva oraşul de la înfrângere ar fi fost delegarea conducerii operaţiunilor unor ofiţeri care să deţină calificări militare foarte înalte şi care să fie totodată şi nişte oameni cu o voinţă de fier.

Astfel soarta Stalingradului a fost pusă în mâna a două persoane. Pe plan naţional, Stalin va ordona generalului Zukov să părăsească Moscova, să plece în sud şi să salveze ce mai poate iar pe plan local generalul Vasily Chuikov, comandantul adjunct al armatei a 64-a, de la sud de Stalingrad, o persoană foarte agresivă şi hotărâtă a fost chemat să preia comanda. Se spune că înainte de a pleca în misiune generalul a fost întrebat “ Cum interpretezi această misiune a ta?” iar generalul a răspuns “Vom apăra oraşul sau mor!”. Concentrarea forţelor şi intensitatea luptelor din Stalingrad a fost una fără precedent, generalul Chuikov fiind forţat de situaţie să îşi mişte postul său de comandă în oraş, din loc în loc pentru a evita să fie ucis sau capturat. Pentru a reduce pierderile strategia lui Chuikov a fost să reducă la minimum decalajul între poziţiile Rusiei şi poziţiile germane într-o aşa măsură încât armata germană să nu poată lansa bombe pe poziţiile ruse fără să rişte să omoare soldaţi germani. Ca urmare, lupta la Stalingrad a fost redusă la o serie nesfârşită de lupte mici pentru fiecare stradă, pentru fiecare clădire, fiecare etaj, şi, uneori, pentru fiecare cameră dintr-o clădire. Ruşii au avut un avantaj mare în luptele de noapte, printre cladiri ruinate şi fabrici, uneori folosind cutite sau grenade în loc de arme.

Cu toate acestea pentru soldaţii şi civilii rămaşi în Stalingrad, viaţa, în acele săptămâni a fost una de iad parcă fără de sfârşit căci zile întregi ei au trebuit să îndure focuri de armă, explozii, ţipete, sunetele de la bombardiere, rachetele Katiuşa, fum, praf, moloz, foame, mirosul de moarte, de peste tot, epuizarea, frica şi boala care putea fi întâlnită la tot pasul. La sfârşitul lunii octombrie a anului 1942, ruşii mai deţineau doar o fâşie îngustă de pământ şi unele locuri izolate din Stalingrad iar pe acest fond germanii au încercat un atac mai important, într-o încercare a lor de a prelua oraşul înainte de sosirea iernii. Oboseala şi lipsa tot mai mare de muniţie, însă, i-a oprit. Un factor complet defavorabil trupelor germane l-a constituit şi iarna dură, grea, cu multă zăpadă din Rusia care a redus drastic mobilitatea armatei germane dar şi capacităţile ei de observare. Luptele totuşi au continuat. Hitler, din ce în ce mai frustrat, a slăbit flancurile germane de la sud şi vest de Stalingrad. El a presupus într-un mod total eronat că ruşii îşi consumau în acel moment ultimele lor ultimele rezerve şi că, prin urmare, un atac masiv rusesc în flancurile germane nu ar fi fost de aşteptat. Germanii subestimau însă din nou resursele ruseşti. Slăbirea continuă a flancurile germane din spatele Stalingradului şi împingerea cât mai multor unităţi germane în oraş au fost iată oportunităţile pe care generalul Zhukov le aştepta încă de la începutul bătăliei.

Astfel, el a planificat şi pregătit un atac masiv al trupelor ruseşti, operaţiune ce a purtat numele de cod Uranus şi prin care a atacat flancurile germane în cele mai slabe puncte ale ei. Soldaţii ruşi au încercuit întreaga armată germană de lângă Stalingrad şi i-a tăiat liniile de aprovizionare, căci scopul lui Zukov era nu numai să câştige bătălia de la Stalingrad ci şi întreaga campanie din sudul Rusiei. Atacul ruşilor s-a constituit astfel într-o uriaşă surpriză pentru nemţi căci în momentul în care strategia ruşilor a fost în cele din urmă remarcată de către trupele germane, la sfârşitul lunii octombrie, era deja prea târziu pentru ca aceştia să mai facă ceva. Cu toate acestea Hitler s-a încăpăţânat să nu se predea strigând chiar sefului de personal german că el nu va abandona Volga. Astfel, în ciuda izolării şi a înfometării, armata germană a continuat să lupte şi să încerce să-şi fortifice poziţiile .
La data de 10 ianuarie 1943, 47 de divizii ruse au atacat armata a şasea din toate direcţiile. Chiar şi în această situaţie, disperată pentru trupele germane, aceştia şi-au continuat lupta, lipsită însă în mod evident de vreo şansă pentru ei.

Pe 22 ianuarie, înfometată, îngheţată şi epuizata armata germană a început însă să se prăbuşească iar pe data de 2 februarie 1943, ultima rezistenţă germană a luat sfârşit. Hitler era furios, acuzându-l von Paulus, cel pe care în urmă doar cu câteva zile îl avansase la rang de feldmareșal, în speranța că acesta va avea “decența să se sinucidă”, pentru pierderile enorme, asta desigur, în loc să-se acuze pe el însuşi. În această bătălie germanii au pierdut aproape 850.000 de soldaţi iar 91.000 de ostași au fost luaţi prizonieri de către ruşi. Din aceştia doar 5.000 dintre ei s-au mai întors acasă, după ani întregi petrecuţi în lagărele ruseşti.