Ștefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868, la Ștefănești, județul Botoșani în casa maiorului Dumitru Luchian și a Elenei Luchian. Tatăl fusese aghiotant al lui Alexandru Ioan Cuza și om de încredere al acestuia în înfăptuirea reformelor care puseseră bazele modernizării societății românești. În aprilie 1873 familia Luchian s-a mutat București, în casa din strada Popa Șapcă nr. 15, în înverzita mahala a Mântulesei. Aici, în marea grădină cu uluci care dădea în strada Dimineții, printre pergole și straturi de flori, a crescut micul Ștefan.

Începe să deseneze din școala primară, iar mai târziu, ca elev la gimnaziul Sfântul Sava făcea desenul la toată clasa ”pe treizeci de gologani”. Tatăl moare în 1877, iar mama, grijulie și sfătuită de cumnații ei, toți ofițeri, își dă fiul la școala militară. Copilul nu voia însă să ia un astfel de drum. A refuzat să răspundă la orice întebare pusă la admitere, fiind respins. Se înscrie în 1885 la ”Școala de Belle-Arte” din București însă acolo, după cum va mărturisi peste ani, nu găsește un mediu provocator și nici libertatea de exprimare la care visa, totul aflându-se în liniile tradiționale unde totul era idealizat. În paralel studiază câtva timp flautul la Conservator. În 1889 absolvă Școala de Belle-Arte obținând medalia de bronz pentru două opere: „Cap de expresie” și „Studiu după natură”. Toamna pleacă la Berlin unde studiază două semestre. Profesorii erau buni, dar nici ei nu sunt pe placul lui său. Refugiindu-se în muzee, studiază cu râvnă oprele marilor maeștri, executând copii după Rembrandt și Caravaggio.

În toamna lui 1890 se întoarce pentru scurtă vreme în țară și participă în decembrie la prima expoziție organizată la Ateneu de către recent înființata societate ”Cercul artistic”. Nu s-a păstrat niciuna dintre cele patru lucrări expuse atunci, dar trei dintre titluri: ”Oi la pășune, ”Un pavilion”, ”Viței”, ne arată influența lui Nicolae Grigorescu și faptul că pentru Luchian marea lecție a artei era devotamentul față de popor și respect pentru realitate. La începutul lui 1891 pleacă să studieze la Paris, dar și aici ”…Nu m-am împăcat niciodată cu școala….Am învățat mai mult de la Grigorescu și prin muzeele și expozițiile din străinătate”.

Pe 9 februarie 1892, în urma vestei morții mamei sale părăsește Parisul. În anul următor s-a instalat în actuala stradă Aristide Briand unde își ameneajează un atelier încăpător. În octombrie 1893 a expus pentru a doua oară la ”Cercul artistic”, de aici încolo devenind una dintre cele mai active forțe artistice de la noi. Anul următor se hotărăște reînființarea ”Expoziției artiștilor în viață”. Prestigiul pe care Luchian îl dobândise la doar 26 de ani îl impun ca membru în juriul expoziției. Lucrarile expuse de el surprind critica vremii care afirmând că artistul este un ”excentric”, recunoascut în el „un virtuos al culorii, un artist cu personalitate și căldură”. Nemulțumit de modul în care fuseseră acordate premiile, intră în conflict cu C.I. Stăncescu, un membru al juriului. Puțin mai târziu, din cauza mașinațiunilor aceluiași Stăncescu, care trăsese sforile pentru alt candidat, Luchian s-a retras în vara lui 1894 de la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Școlii de Belle-Arte din Iași.

Anul 1895 a fost intens pentru cel poreclit „Babacul”. Criticii oficiale care încerca să-l discrediteze, prezentându-l drept un ”leneș distins”, ori un ”dandy oarecare” aluzie la ținuta lui îngrijită, poetul plastic al florilor le răspunde printr-o muncă susținută. Participă la „Expoziția artiștilor în viață”, activează la ”Cercul artistic” al cărui vicepreședinte fusese ales și deschide în atelierul său o expoziție personală, împreună cu Titus Alexandrescu. Pictura sa este o oglindă a mediului înconjurător: „Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul”. În 1896 ia inițiativa organizării unei manifestații publice a „artiștilor independenți” și într-o clădire învecinată cu Ateneul, pe 2 mai, se deschide o expoziție. Catalogul evenimentului s-a dorit a fi un manifest:

”…Vrem să rupem cu trecutul și să ne declarăm independenți… Arta trebuie să fie liberă, arta trebuie să fie independentă iar artiștii nu trebuie să se ridice decât prin conștiința și opera lor… Jos gașca, jos bisericuțele și cercurile de admirație reciprocă! În fața artei oficiale, noi suntem arta independentă!”

Starea materială a artistului s-a înrăutățit. Averea moștenită de la părinți – destul de modestă- i-a permis ca timp de câțiva ani să trăiască fără griji. Curând din păcate, a fost victima unor șarlatani care l-au lăsat pe drumuri. ”De la părinți am avut de toate, afară de sănătate. Mi-au lăsat nițică stare, din al cărei venit puteam trăi de pe azi pe mâine. S-au găsit oameni atât de teribili care să mi-o mănânce fără nicio frică… că mă lasă un om lipsit de orice mijloace pentru lupta de toate zilele și cu o meserie care nu produce nimic. Cu toate acestea, le văd numele prin gazete, de la „luptători conștiincioși”, ”caractere nestrămutate”, „cinstiți” și altele când locul lor ar fi la pușcărie”.

Pentru a face rost de bani a pictat biserici -cea din Alexandria, Brezoianu din Bucuești, catedrala din Tulcea- și a cântat din flaut în orchestra Teatrului Național. A decorat salonul unui vapor fluvial și de asemenea saloanele lui Victor Antonescu, viitor ministru al justiției. Antonescu i-a plătit doar o parte din bani, iar pentru restul sumei i-a trimis niște pantaloni uzați pe care pictorul i-a refuzat indignat. Luchian descria bine situația artei în România într-o scrisoare:

”…din ajunul Anului Nou nu mai știu nimic de domnul Antonescu, deși eu i-am scris vreo două scrisori prin care îi ceream un mic rest ce mai am de primit. Nu știu ce soartă va avea scrisoarea mea, mai ales când este știut de ce considerație se bucură un biet pictor în societatea bucureșteană”

După 1900 sărăcia îl afectează din ce în ce mai tare. Schimbă locuințe, una mai insalubră decât alta. Spre sfârșitul lui 1901 paralizia care îl supăra de mai multă vreme l-a doborât. Internat la spitalul Pantelimon în clinica de neurologie, primește un verdict crunt:”Scleroză multiplă”. La 33 de ani, în plină tinerețe creatoare, Ștefan Luchian se afla în pragul pieirii, luptând cu paralizia, amenințat și de de pierderea vederii. În vara lui 1902 părăsește spitalul- unde nu se oprise din pictat- și pleacă la Govora. Cu trupul istovit, biruindu-și suferința face schițe la Govora și Poiana, în Bărăgan, unde a petrecut restul verii. În anii care au urmat, ani de cumplite suferințe fizice și penibile lipsuri, ridicându-se deasupra mizeriei propii, opera lui Luchian a strălucit din ce în ce mai tare. Înconjurat de dragostea frățească a rudelor sale Paulina și Ernest Cocea, în a căror familie a trăit până la sfârșitul vieții, a găsit licărirea de speranță de care avea nevoie.

Ca și în cazul altor mari artiști, în timpul vieții opera nu i-a fost apreciată la adevărata valoare, cel puțin inițial. În decembrie 1904, împreună cu desenatorul N. Petrescu Găină organizează o expoziție la Ateneu. Nu are decât un singur cumpărător, pe Nicolae Grogorescu. Chiria sălii a trebuit să o plătească Luchian, lăsând Ateneului tabloul „Un colț de atelier”. Cât de grea era viața aflăm dintr-o scrisoare datată 14 noiembrie 1906: ”Și cum eram amărât, am înghițit cu noduri și, în gândul meu, mă răzbunam și eu înjurând și pe Istrate și pe ministru și pe toți care s-au îmbuibat cu atâtea milioane când eu, bietul, n-am nici cu ce să cumpăr copiilor ăstora câteva acadele, ca să nu mă mai întrebe de ce n-am vândut nimic”. Din 1907 a locuit în cartierul Filantropia din București. În casa sa ”mică, friguroasă și cu o lumină imposibilă” prin care bătea vântul, de la geamurile căreia se  deschidea o tristă priveliște, singurele bucurii în afara florilor au fost copiii, nepoții săi cărora le făcea portretul.

Împreună cu familia Cocea, Luchian a plecat să picteze la Brebu, în Prahova: „Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu… Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb cîte un peisăjel. Drumurile sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum, cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță cu genunchii la gură. Când mă dau jos nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele; e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase; nu te mai saturi uitându-te la ele”. Cu lucrările realizate la Brebu a deschis în octombrie 1908 o expoziție personală la Ateneu obținând pentru prima oară în viață unele succese materiale, ceea ce i-a îngăduit în anul următor să se mute într-o casă mai confortabilă pe strada Romană.

În august 1909, Ștefan Luchian a pleacat cu familia Cocea la Moinești. Încântat de locurile pe care vedea scrie: „Tu o să râzi, dar simt că locurile astea mă iubesc. Au trecut trei săptămâni de când mă aflu aici și abia am făcut vreo cinci-șase pânzișoare. Și ce lucruri frumoase sînt prin partea locului. Frumos e un biet cuvînt searbăd și neînsemnat care nu spune nimic de splendoarea scînteietoare a peisajului din Moinești. Am colindat și eu multe ținuturi din țara noastră și chiar din alte țări, dar nu se potrivesc cu ce am găsit aici”.

Din 1912 paralizia avansează. Nu va mai putea să picteze decât flori, cu mare greutate, căci degetele îi amorțiseră și trebuia cineva să-i lege pensula de mână. Nicolae Tonitza își amintește: “I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”. Chinurile lui Ștefan Luchian s-au terminat pe 28 iunie 1916 când a murit la 48 de ani. Cel care odinioară își spusese modest ”un zugrav” lăsase însă în urmă comori pentru toți românii.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici