După 1950, Constantin Brâncuși, stabilit deja de mulți ani la Paris, ieșea din ce în ce mai rar și pentru scurtă perioadă din casă, suficient doar cât să-și ia cele strict necesare. Pașii încep să trădeze nesiguranța trupului. Cade bolnav la pat și așteaptă marea trecere. ”Trăiesc acum ca într-un deșert- singuratic, cu animalele (sculpturile) mele”. Printre cei care l-au vizitat în ultimele luni de viață au fost și compatrioți care-și amintesc: „…de-a latul laviței, proptit cu spatele de perete, stătea un fel de Moș Crăciun: nemișcat, cu brațele de-a lungul trupului, cu picioarele atârnând grele…Frumos cu fața îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roșcovane. Stătea într-o nemișcare totală. Era indiferent? Așa părea, dar ochii îi umblau de colo-colo. Malițioși, iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult, ne pipăiau parcă. Deși grav bolnav, Brâncuși nu se abstarctizase, nu se detașase de viață. Ochii țineau legătura cu lumea. Colomba Voronca (soția unui scriitor apropiat sculptorului) a prezentat-o mai întâi pe Florica: Continue reading →